Între două case: Povestea unei familii împărțite

— Radu, te rog, nu mă lăsa singură cu toate astea! vocea soției mele, Irina, răsuna în bucătărie, în timp ce încerca să-și ascundă lacrimile. Era deja a treia oară săptămâna asta când primeam un telefon de la doamna Mariana, mama ei, care ne ruga să mergem la căsuța ei de la marginea orașului să o ajutăm cu renovarea.

Mă uitam la Irina și simțeam cum se strânge ceva în pieptul meu. Nu era vina ei că mama ei alesese să-i dea apartamentul fratelui mai mare, Cătălin, iar ea să se mute singură într-o casă mică, neterminată, pe care abia o putea încălzi iarna. Dar nici nu puteam să nu mă întreb: de ce trebuie mereu să fim noi cei care reparăm greșelile altora?

— Irina, știi că nu am nimic împotrivă să o ajutăm pe mama ta, dar… De ce nu vine și Cătălin? El stă acum în apartamentul ăla mare din centru, cu soția lui. Nu e corect să fim doar noi aici de fiecare dată.

Irina a oftat adânc și s-a așezat pe scaun, cu privirea pierdută spre fereastră.

— Știi bine că mama l-a iubit mereu mai mult pe el. Pentru ea, Cătălin e băiatul perfect. Eu… eu sunt doar fata care trebuie să ajute mereu. Dacă nu mergem noi, cine să meargă? El nici nu răspunde la telefon când îl sună.

M-am ridicat și am început să mă plimb prin bucătărie. Mă simțeam prins între două lumi: una în care voiam să-mi protejez familia mea mică — pe Irina și pe fetița noastră, Ana — și alta în care eram tras înapoi de obligațiile față de familia extinsă.

— Radu, te rog… Nu vreau să mă cert cu tine. Știu că nu e corect. Dar dacă nu o ajutăm acum, o să stea toată iarna în frig. Nu pot trăi cu gândul ăsta.

Am oftat și am dat din cap. În sinea mea, mă simțeam nedreptățit. De șapte ani eram căsătoriți și aproape la fiecare Crăciun sau Paște apărea câte o urgență la casa doamnei Mariana: ba se stricase centrala, ba trebuia schimbat acoperișul, ba trebuia vopsit gardul. Cătălin niciodată nu era disponibil. Mereu avea „treabă la serviciu” sau „copiii sunt răciți”.

În weekendul următor am încărcat mașina cu scule și materiale și am plecat spre casa doamnei Mariana. Ana dormea pe bancheta din spate, iar Irina stătea tăcută lângă mine. Drumul era lung și tăcut, fiecare pierdut în gândurile lui.

Când am ajuns, doamna Mariana ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau oboseala.

— Vai, dragii mei! Ce m-aș face fără voi? Radu, uite aici trebuie pus parchetul, iar în baie încă mai curge robinetul…

Am început treaba fără prea multe vorbe. În timp ce montam parchetul în dormitorul micuț, auzeam cum Irina și mama ei discutau în bucătărie.

— Mamă, de ce nu-l chemi și pe Cătălin? a întrebat Irina cu voce tremurată.

— Lasă-l pe el, mamă… Are destule pe cap. Tu ești fata mea cea bună. Mereu ai fost.

M-am oprit din lucru și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era același discurs ca întotdeauna. Irina era „fata bună”, cea care trebuia să se sacrifice mereu.

Seara, după ce am terminat treaba, am stat la masă cu toții. Doamna Mariana povestea despre vecini și despre cât de greu îi este singură. Ana se juca liniștită cu niște cuburi pe covor.

— Mamă, tu chiar nu vezi că nu e corect? Cătălin stă în apartamentul tău și nici măcar nu te sună! Noi venim mereu aici… Nu ți se pare nedrept?

Doamna Mariana a tăcut câteva clipe.

— Poate că n-am făcut totul bine… Dar el e băiatul meu cel mare. Tu ai familia ta acum. Eu nu vreau să vă supăr…

Irina a izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Am mers după ea și am găsit-o afară, pe bancă, tremurând de frig.

— Nu mai pot, Radu… M-am săturat să fiu mereu cea care trebuie să repare totul. Să fiu mereu „fata bună”.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă era în acel moment.

— Știi ceva? Poate că ar trebui să-i spui mamei tale tot ce simți. Să-i spui că nu mai poți continua așa.

A doua zi dimineață, înainte să plecăm spre casă, Irina a intrat din nou în vorbă cu mama ei.

— Mamă, te rog… Trebuie să înțelegi că nu mai pot continua așa. Nu pot fi mereu eu cea care te ajută. Și eu am nevoie de tine uneori.

Doamna Mariana a privit-o lung și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Iartă-mă, Irina… Poate că m-am bazat prea mult pe tine. O să încerc să vorbesc și cu Cătălin.

Pe drumul spre casă am simțit o ușurare ciudată. Poate că lucrurile nu se vor schimba peste noapte, dar măcar Irina își găsise curajul să spună ce simte.

Acum stau și mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca noi? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi până când uităm cine suntem cu adevărat?