Între două case și o familie destrămată: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că iar discutăm despre asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la fratele meu peste masa din bucătăria noastră mică, încă plină de cutii nedesfăcute.

Vlad s-a ridicat brusc, trântind cana de cafea pe masă. — Nu mă pune să mă mut cu tata, Ana! Nu pot, nu vreau! Știi bine cum e el… mereu cu regulile lui, cu trecutul lui care nu-i dă pace.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să plâng, dar nu mai aveam lacrimi. De luni bune, discuțiile despre casă ne-au transformat pe toți în niște străini. Tata refuză să vândă casa veche din cartierul nostru de la marginea Bucureștiului, deși nu mai are bani nici de lemne pentru sobă. Vlad, fratele meu mai mic, nu vrea să locuiască cu el. Iar eu… eu și soțul meu, Radu, am ajuns să fim cei care trebuie să facă sacrificiul.

Totul a început după ce mama a murit. Tata s-a schimbat atunci, s-a închis în el și a început să țină cu dinții de fiecare lucru din casă, ca și cum ar fi putut s-o aducă pe mama înapoi. — Casa asta e tot ce mi-a rămas, Ana, îmi spunea mereu. Nu pot s-o dau. Aici am crescut copiii mei, aici am iubit-o pe mama ta.

Dar casa era bătrână și obosită, la fel ca tata. Pereții crăpați, acoperișul care curgea la fiecare ploaie, soba care scotea fum în loc să încălzească. Vlad nu voia să audă de mutat acolo. — Eu nu pot trăi printre fantomele trecutului lui tata! spunea el mereu.

Într-o seară, după o altă ceartă cu Vlad, am mers la tata. L-am găsit stând singur în sufragerie, cu poza mamei în mână. — Ana, tu mă înțelegi, nu? Nu pot să vând casa asta. Dacă o vând, parcă o pierd și pe ea de tot.

Am oftat adânc. — Dar tata, nu vezi că nu mai poți avea grijă singur? Vlad nu vrea să vină aici… Eu și Radu abia ne descurcăm cu ratele la apartament.

— Atunci veniți voi aici! a spus el brusc. Voi sunteți familia mea acum.

M-am uitat la el și am simțit cum mă apasă vinovăția. Cum să-i spun că nu vreau? Cum să-i spun că mi-e teamă să las tot ce am construit cu Radu pentru o casă care se destramă?

Câteva zile mai târziu, Radu m-a prins plângând în baie. — Ana, trebuie să luăm o decizie. Nu putem trăi la nesfârșit între două case și două lumi. Ori rămânem aici și încercăm să-l ajutăm pe tata altfel, ori ne mutăm la el și încercăm să facem din casa aia un cămin.

Am simțit că mă sufoc. Am crescut cu ideea că familia e totul, că trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Dar unde se termină sacrificiul și unde începe pierderea propriei vieți?

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la noi acasă. Era palid și obosit. — Ana… am găsit un anunț pentru o garsonieră ieftină. M-am gândit… poate mă mut eu acolo și tu te duci la tata.

— Și tu crezi că asta e soluția? Să ne risipim fiecare pe unde apucăm? am izbucnit eu.

— Nu știu! Dar nu pot trăi cu el! Nu pot! a strigat Vlad, iar vocea i s-a frânt.

M-am uitat la el și am văzut copilul speriat care era cândva. Tata era sever, rece uneori… Poate că niciodată nu l-a iubit pe Vlad așa cum ar fi trebuit.

Seara aceea am petrecut-o vorbind cu Radu până târziu. — Ana, dacă vrei să mergem la tata, mergem. Dar vreau să știi că nu va fi ușor. Casa aia are nevoie de reparații mari… Și noi avem nevoie de liniște.

Am adormit plângând. Dimineața am decis: ne mutăm la tata. Am anunțat-o pe proprietara apartamentului că vom pleca peste o lună.

Când i-am spus tatei, a început să plângă pentru prima dată după moartea mamei. — Mulțumesc, Ana… Nici nu știi cât înseamnă pentru mine.

Dar liniștea n-a durat mult. Vlad a început să mă sune tot mai rar. — Nu pot să vin acolo, Ana… Nu pot să-l văd pe tata cum e acum.

Casa s-a transformat într-un șantier continuu. Radu lucra până târziu la birou ca să putem strânge bani pentru materiale. Eu făceam naveta între muncă și casă, încercând să-l îngrijesc pe tata și să țin lucrurile sub control.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, tata a făcut un atac de panică. Am stat lângă el toată noaptea, ținându-i mâna și ascultându-l cum vorbește despre mama ca și cum ar fi fost încă acolo.

— Ana… tu crezi că am făcut bine? Că n-am vândut casa?

Nu i-am răspuns atunci. Nici acum nu știu dacă am făcut bine sau rău.

Acum stau pe vechea verandă și privesc spre grădina unde alergam când eram copil. Mă întreb dacă sacrificiul meu va aduce vreodată liniște familiei mele sau dacă doar am prelungit suferința tuturor.

Oare câte familii din România trăiesc aceeași dramă? Oare cât putem sacrifica pentru părinți fără să ne pierdem pe noi înșine?