Între două focuri: Când soacra mea a vrut să-și schimbe viața

— Nu mai pot, Simona. Nu mai pot să trăiesc așa, trebuie să plec! Vocea soacrei mele, Elena, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată. Era marți seară, tocmai terminasem de pus masa pentru cină, iar Radu, soțul meu, se juca cu fiica noastră, Mara, în sufragerie. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet, încercând să nu-mi trădez emoțiile.

— Nu mai pot cu tata-tău. Mă sufocă. Vreau să plec, Simona. Vreau să încep o viață nouă. Să mă regăsesc.

Am rămas fără cuvinte. Elena și Ilie erau împreună de peste treizeci de ani. Îi vedeam mereu ca pe un cuplu solid, chiar dacă uneori păreau distanți. Dar niciodată nu mi-am imaginat că ea ar putea să-și dorească să plece.

— O să vorbesc cu Radu… poate găsim o soluție, am bâiguit.

— Nu-i spune încă. Vreau să mă ajuți tu prima dată. Nu vreau scandal.

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la Radu, care râdea cu Mara, și m-am simțit vinovată că ascund ceva atât de important. Dar promisiunea era promisiune.

Seara aceea a trecut greu. În pat, Radu a observat că sunt absentă.

— Ce ai? Ești ciudată de când ai vorbit la telefon.

— E doar oboseala, am mințit.

Dar minciuna m-a apăsat toată noaptea. Dimineața următoare, Elena m-a sunat din nou.

— Simona, te rog, vino azi la mine. Trebuie să vorbim față în față.

Am inventat o scuză la serviciu și am plecat spre apartamentul lor din cartierul Militari. Elena m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns. Pe masă era o valiză mică și câteva haine împachetate stângaci.

— Nu vreau să-l rănesc pe Radu… dar nu mai pot trăi cu Ilie. Nu mă mai simt femeie lângă el. Parcă sunt invizibilă.

Am ascultat-o cum îmi povestea despre anii de tăcere, despre reproșurile mici care s-au adunat ca praful pe mobilă, despre visurile pe care le-a îngropat pentru familie. Mi-a spus că a cunoscut pe cineva la cursurile de pictură — un bărbat blând, care o ascultă și o face să râdă din nou.

— Nu vreau să fug cu el. Vreau doar să fiu liberă. Să văd cine sunt fără Ilie.

Am simțit un amestec de compasiune și teamă. Dacă aș fi fost în locul ei? Dar dacă Radu ar afla că știu și nu i-am spus?

— Ce vrei să fac?

— Ajută-mă să găsesc o garsonieră. Și… să-i spui tu lui Radu. Eu nu pot.

Am acceptat, deși știam că mă pun între două focuri. În acea după-amiază am început să caut anunțuri de chirii și am sunat la câteva agenții imobiliare. Seara, când Radu a venit acasă, am știut că trebuie să-i spun adevărul.

— Trebuie să vorbim, i-am spus încet.

A ascultat în tăcere tot ce i-am povestit. La început nu a zis nimic. Apoi a izbucnit:

— Cum adică vrea să plece? La vârsta asta? Și tu ai știut și n-ai zis nimic?

— Mi-a cerut ajutorul… Nu voia scandal.

— Dar eu ce sunt? Un străin? Mama mea vrea să-și arunce viața la gunoi și eu aflu ultimul!

A trântit ușa și a ieșit din casă. Mara s-a trezit plângând din cauza zgomotului. Am luat-o în brațe și am simțit că mă prăbușesc sub greutatea situației.

Zilele următoare au fost un coșmar. Radu nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Elena m-a sunat să-mi spună că Ilie bănuie ceva și că atmosfera acasă e insuportabilă.

Într-o seară, Radu s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii și părea epuizat.

— Am fost la mama. Mi-a spus totul. De ce nu mi-a spus mie direct? De ce trebuie să aflu mereu ultimul?

— Pentru că îi era teamă că n-o vei înțelege…

— Și tu? Tu pe cine susții? Pe ea sau pe mine?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac.

— Nu e vorba de susținere… E vorba de dreptul fiecăruia la fericire.

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Familia nu e despre fericirea fiecăruia! E despre sacrificiu! Despre a rămâne împreună!

Nu am avut puterea să-l contrazic atunci. Dar în noaptea aceea m-am gândit la propriile mele alegeri, la compromisurile făcute din dragoste sau din frică.

Elena a plecat într-un final. A găsit o garsonieră micuță în Drumul Taberei și a început o viață nouă — singură, dar mai liniștită ca niciodată. Ilie s-a închis în el însuși și nu a mai vrut să vorbească nici cu noi, nici cu Mara. Radu s-a schimbat: a devenit mai tăcut, mai neîncrezător, iar relația noastră s-a răcit pentru o vreme.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze cât de cât. Am mers împreună la Elena într-o duminică după-amiază; Mara i-a desenat o inimioară pe o foaie albă și i-a spus: „Buni, te iubesc oriunde ai fi.” Atunci am văzut lacrimi sincere în ochii Elenei și am simțit că poate nu totul e pierdut.

Acum mă întreb adesea: cât de mult putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem cu totul? Și cine are dreptul să decidă ce e bine pentru sufletul nostru?