Între două focuri: Când soțul îți cere să-ți alungi mama din propria casă

— Irina, nu mai pot! Ori eu, ori ea! vocea lui Radu a spart liniștea serii ca un trăsnet. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar mama, care tocmai ieșise din bucătărie cu o farfurie de plăcinte, s-a oprit în prag, simțind tensiunea ca pe un curent rece.

Nu era prima ceartă pe tema asta, dar de data asta simțeam că nu mai e loc de întors. Radu se uita la mine cu ochii aceia reci, de parcă nu mai eram soția lui, ci o străină care îi invadase spațiul. Mama, cu umerii aduși și privirea pierdută, părea că se micșorează cu fiecare cuvânt rostit împotriva ei.

— Radu, te rog… e mama mea! Nu are unde să se ducă. Casa asta a fost a părinților mei înainte să fie a noastră. Cum poți să-mi ceri așa ceva?

El a oftat adânc, strângându-și pumnii.

— Irina, nu mai suport să mă simt ca un chiriaș în propria casă! Mama ta se bagă peste tot, îmi critică orice fac, nu am niciun pic de intimitate. Am încercat, dar nu mai pot. Dacă nu pleacă ea… plec eu.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am uitat la mama, care încerca să-și ascundă lacrimile în spatele unui zâmbet forțat.

— Lasă, mamă, nu vreau să vă stric viața… Pot să mă mut la mătușa Lenuța, nu-i nicio problemă…

Dar știam că minte. Mătușa Lenuța abia se descurca singură, iar mama era bolnavă de inimă. Cum să o las să plece? Cum să aleg între bărbatul pe care îl iubesc și femeia care m-a crescut?

Noaptea aceea am plâns până târziu. Radu a dormit pe canapea, iar eu am stat lângă mama în camera copilăriei mele. Am rememorat serile când mă legăna și îmi spunea povești ca să uit de certurile dintre ea și tata. Atunci am jurat că n-o voi abandona niciodată.

A doua zi dimineață, Radu a plecat la serviciu fără să mă privească. Mama a început să-și strângă lucrurile în tăcere. Am încercat să o opresc.

— Mamă, nu te duce! O să vorbesc cu Radu, o să găsim o soluție!

Ea m-a mângâiat pe obraz.

— Draga mea, nu vreau să vă stric fericirea. Poate dacă nu mai sunt aici, lucrurile se vor liniști…

Dar eu știam că nu va fi așa. Problema nu era doar mama. Era faptul că Radu nu putea accepta trecutul meu, rădăcinile mele. Când ne-am mutat în casa părintească după moartea tatei, am crezut că vom fi o familie unită. Dar realitatea era alta: două generații sub același acoperiș nu înseamnă mereu armonie.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Radu venea tot mai târziu acasă, iar mama se retrăgea în camera ei ca o umbră. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să împac imposibilul.

Într-o seară, după ce Radu a izbucnit din nou — „Nu vezi că mă sufoc aici?!” — am cedat nervos.

— Și eu mă sufoc! Nu pot trăi cu gândul că trebuie să aleg între voi doi! De ce trebuie să fie totul un război?

El s-a uitat la mine cu oboseală și tristețe.

— Pentru că nu mai suntem o familie, Irina. Suntem doar trei oameni străini sub același acoperiș.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am realizat că pierdusem deja ceva esențial: liniștea sufletească. În noaptea aceea am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă există vreo cale de mijloc sau dacă orice alegere va lăsa răni adânci.

A doua zi am decis să merg la un psiholog de familie. Am tras după mine și pe Radu și pe mama, deși niciunul nu voia inițial. La terapie au ieșit la iveală toate frustrările nespuse: teama lui Radu că nu va fi niciodată „bărbatul casei”, vinovăția mea că nu pot rupe cordonul ombilical cu mama, frica mamei de singurătate.

— Poate ar trebui să ne mutăm noi într-un apartament mic și să-i lăsăm mamei casa… am spus într-o zi cu voce stinsă.

Radu s-a uitat la mine șocat.

— Să renunțăm la tot pentru ea?

— Nu pentru ea… pentru noi. Poate doar așa vom putea începe cu adevărat viața noastră împreună.

Mama a început să plângă.

— Nu vreau să vă alung din casa voastră! Dacă trebuie să plec eu, o voi face…

Dar până la urmă am ales împreună: am vândut casa și am cumpărat două apartamente mici — unul pentru noi, unul pentru mama. A fost greu, dureros, dar altfel ne-am fi distrus cu totul.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Radu s-a schimbat — încă avem răni nevindecate, dar încercăm să reconstruim încrederea. Mama vine des la noi și uneori stăm toți trei la masă fără certuri.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau doar am ales răul cel mai mic. Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și cine suntem noi fără rădăcinile noastre?