Între două focuri: Cum am ținut-o pe sora mea de mână în timp ce viața mea se destrăma

— Irina, nu mai pot, nu mai pot! — vocea Anei răsuna disperată prin receptor, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea apartamentului meu din București era spartă doar de suspinele surorii mele. M-am ridicat din pat, cu inima bubuind în piept, și am știut că nimic nu va mai fi la fel.

Ana era cu zece ani mai mică decât mine. Întotdeauna am simțit că trebuie să o protejez, să fiu stâlpul ei. Dar acum, când soțul ei, Radu, o lăsase fără niciun ban și fără un acoperiș deasupra capului, povara asta devenise aproape insuportabilă. Eu aveam deja viața mea: un job stresant la bancă, o relație care abia se ținea pe picioare cu Vlad și planuri să ne mutăm împreună. Dar toate astea păreau acum atât de departe.

— Vin imediat la tine, Ana. Ține-te tare, te rog! — am spus, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Când am ajuns la ea, stătea pe podeaua bucătăriei, cu ochii umflați de plâns și hainele mototolite. Am îmbrățișat-o strâns, simțind cum toată durerea ei se varsă în mine. În acea noapte, am adormit amândouă pe canapea, ținându-ne de mână ca două fetițe speriate.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat:

— Irina, ce faci? Nu vii la birou?

— Nu pot azi. Ana are nevoie de mine… S-a întâmplat ceva rău.

— Iar? Irina, nu poți mereu să-ți lași viața baltă pentru ea! Și noi avem planuri!

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a responsabilităților față de Ana și cea a visurilor mele cu Vlad. Mama ne-a părăsit când eram mici, iar tata s-a stins când Ana avea doar 15 ani. Eu am fost mereu mama și tata pentru ea. Cum să o las acum?

În următoarele săptămâni, Ana s-a mutat la mine. Apartamentul meu mic s-a umplut de cutii, haine aruncate peste tot și tăceri apăsătoare. Vlad venea tot mai rar. Într-o seară, după ce Ana a adormit plângând din nou, Vlad a izbucnit:

— Irina, nu mai pot! Parcă trăiesc cu două surori, nu cu iubita mea! Când ai de gând să te gândești și la noi?

— Vlad, nu pot s-o las pe Ana pe drumuri! E sora mea!

— Și eu cine sunt? Un străin?

Am rămas tăcută. Nu aveam răspunsuri. Mă simțeam vinovată față de toți.

Ana încerca să-și găsească un job, dar fără experiență și cu inima frântă era greu. Într-o zi a venit acasă cu ochii roșii:

— Irina… am fost la interviu la supermarket. M-au refuzat… Au spus că nu am destulă experiență nici pentru casierie.

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— O să fie bine, Ana. Sunt aici.

Dar în sinea mea mă întrebam cât voi mai rezista. Facturile se adunau, Vlad era tot mai distant, iar la serviciu șefa mă amenința cu retrogradarea pentru absențe repetate.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad care îmi reproșa că „m-am transformat într-o umbră”, Ana a venit la mine cu ochii mari:

— Irina… dacă vrei să plec, spune-mi! Nu vreau să-ți distrug viața…

Am izbucnit în plâns:

— Nu tu îmi distrugi viața! Doar că… nu știu cum să le împac pe toate!

Am stat amândouă pe balconul îngust, privind luminile orașului. Simțeam că mă sufoc între două focuri: datoria față de familie și dreptul meu la fericire.

Într-o zi, Vlad mi-a dat un ultimatum:

— Ori ne mutăm împreună și începi să trăiești pentru noi doi, ori mă retrag din povestea asta.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să aleg? Sora mea sau omul pe care îl iubesc?

În acea noapte am stat trează lângă Ana care dormea agitat. I-am luat mâna în a mea și am simțit cât de fragilă e viața noastră împreună. Mi-am amintit cum îi promiteam când eram mici că nu o voi lăsa niciodată singură.

A doua zi i-am spus lui Vlad:

— Nu pot s-o las pe Ana acum. Dacă vrei să pleci… nu te pot opri.

A plecat fără să privească înapoi.

Au trecut luni grele. Ana a găsit în cele din urmă un job ca vânzătoare la o florărie mică din cartier. Încet-încet și-a revenit. Eu am rămas singură, dar liniștită că nu mi-am abandonat sora.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă mi-am sacrificat prea mult din viață pentru ceilalți. Dar când o văd pe Ana zâmbind din nou, simt că poate asta înseamnă să fii familie: să ții de mână pe cineva chiar când lumea ta se destramă.

Oare câți dintre noi ar fi făcut aceeași alegere? Ce înseamnă cu adevărat sacrificiul pentru cei dragi?