Între două focuri: Povestea unei fiice care și-a pierdut mama fără să o fi pierdut cu adevărat

— Nu mai pot, Radu! Nu pot să o sun, nu pot să-i aud vocea, nu acum! am izbucnit, cu mâinile strânse pe cana de ceai, tremurând. Era a treia seară la rând când soțul meu încerca să mă convingă să-mi sun mama. Îl vedeam cum oftează, cum se uită la mine cu ochii lui blânzi, dar și cu o urmă de neînțelegere.

— Dar e mama ta, Irina. Oricât de supărată ai fi, nu poți să o lași așa. Ce-ar fi dacă i s-ar întâmpla ceva? O să regreți toată viața…

Cuvintele lui mă loveau ca niște pietre reci. Poate avea dreptate. Dar cum să-i explic că rana asta nu era doar o supărare trecătoare? Că nu era vorba doar de o ceartă banală, ci de ani întregi în care am simțit că nu sunt niciodată destul pentru ea?

Totul a început în urmă cu trei luni, într-o după-amiază toridă de august. Eram la masa din bucătăria părinților mei din Pitești, cu mama și tata. Discuția a pornit de la nimic — o rețetă de prăjitură pe care nu reușeam să o fac ca ea. Mama a început să mă critice, pe un ton tăios:

— Nu știu ce faci tu acolo la București, dar nici măcar o prăjitură nu poți să faci ca lumea! Parcă nici nu mai ești fata mea…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata a încercat să detensioneze atmosfera:

— Las-o, Maria, fiecare are stilul ei…

Dar mama a continuat:

— Stilul ei? Să nu știe să facă un cozonac? Să nu știe să țină casa? Ce fel de nevastă ești tu pentru Radu?

Atunci am izbucnit. Am ridicat vocea, am spus tot ce adunasem în mine ani la rând: că nu mă simt niciodată suficient de bună, că mereu mă compară cu sora mea mai mare, Cristina, care „le-a reușit pe toate”. Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină.

— Dacă nu-ți convine, poți să pleci! mi-a spus rece.

Și am plecat. Am ieșit din casa copilăriei mele cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu inima frântă. De atunci, nu am mai vorbit cu mama. M-a sunat de câteva ori, dar n-am avut curajul să răspund. Mi-a trimis mesaje scurte: „Sper că ești bine.” „Te-ai liniștit?” Dar niciunul nu conținea acel „îmi pare rău” după care tânjeam.

În fiecare zi, Radu mă întreabă:

— Ai vorbit cu mama ta?

Și eu dau din cap că nu. El oftează și schimbă subiectul, dar știu că îl doare să mă vadă așa. Știu că și el ar vrea să fim iar toți împreună la masa de Crăciun, să râdem și să povestim ca înainte.

Sora mea, Cristina, m-a sunat într-o seară:

— Irina, hai să nu mai fii încăpățânată! Mama e tot mama. Știi cum e ea… Nu se schimbă la vârsta asta.

— Dar tu n-ai simțit niciodată că te iubește mai mult pe tine? am întrebat-o cu voce stinsă.

A tăcut câteva secunde.

— Poate… Dar fiecare primește ce poate duce. Poate tu ai nevoie de altceva de la ea.

Am închis telefonul plângând. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? De ce trebuie să-mi înghit mereu lacrimile și să mă prefac că totul e bine?

Într-o noapte, am visat-o pe mama. Era tânără, cu părul prins în coc și cu mâinile pline de făină. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Iartă-mă.” M-am trezit plângând și cu dorința arzătoare de a-i auzi vocea.

Dar dimineața, frica a revenit. Frica de a fi din nou respinsă, de a auzi iar aceleași reproșuri. Radu m-a găsit în bucătărie, privind în gol.

— Irina, hai să mergem la Pitești weekendul ăsta. Nu trebuie să vorbești cu ea dacă nu vrei. Doar… să fii acolo.

Am acceptat fără prea mult entuziasm. Pe drum, inima îmi bătea nebunește. Când am ajuns în fața blocului părinților mei, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

Mama ne-a deschis ușa. Era mai slabă decât o știam, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Bună… Irina… a spus încet.

Am intrat fără să spun nimic. Tata ne-a întâmpinat cu un zâmbet trist.

La masă a fost liniște. Nimeni nu avea curajul să deschidă subiectul care ne apăsa pe toți. La un moment dat, mama s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon. Am urmat-o fără să gândesc.

— Mamă… am spus abia șoptit.

Ea s-a întors spre mine cu ochii plini de lacrimi.

— Irina… Nu știu cum să fiu altfel. Așa am fost crescută și eu… Cu critici și comparații. Poate n-am știut niciodată cum să-ți arăt că te iubesc.

M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o pentru prima dată după ani întregi.

— Și eu te iubesc, mamă… Dar doare atât de tare când simt că nu sunt destul pentru tine…

Am plâns amândouă pe balconul mic al apartamentului nostru din Pitești, sub privirile curioase ale vecinilor care ieșiseră la țigară.

Nu știu dacă vreodată vom reuși să fim cu adevărat aproape una de cealaltă. Dar știu că primul pas l-am făcut împreună.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc aceeași poveste nespusă? Câți dintre noi ne ascundem durerea sub tăceri grele și priviri piezișe? Poate că vindecarea începe atunci când avem curajul să spunem: „M-ai rănit”, dar și „Te iert”. Voi ce ați face în locul meu?