Între două iubiri: Când fiica mea refuză să-mi accepte noua șansă la fericire

— Nu pot să cred că faci asta, mama! Cum poți să-l aduci pe cineva în casa noastră? Vocea Marei răsuna în sufrageria mică, încărcată de amintiri. Stătea în picioare, cu pumnii strânși, ochii umezi și obrajii roșii de furie. Eu, Ioana, mă simțeam prinsă între două lumi: cea a trecutului, unde eram doar eu și ea, și cea a prezentului, unde încercam să-mi dau voie să trăiesc din nou.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era o sâmbătă ploioasă de martie. Tocmai îi spusesem Marei că am început să mă văd cu cineva — cu Radu, un coleg de la serviciu care mă făcea să râd din nou după atâta timp. Nu mă așteptam la aplauze, dar nici la furtuna care a urmat.

— Tata nici n-a apucat să vadă cum termin liceul! Și tu… tu deja vrei să-l înlocuiești? Mara plângea acum, iar fiecare lacrimă era ca o lovitură în pieptul meu. M-am apropiat de ea, dar s-a tras înapoi.

— Nu vreau să-l înlocuiesc pe tata, iubita mea. Nimeni nu poate face asta. Dar și eu am nevoie de cineva… Am nevoie să fiu și eu fericită.

— Eu nu pot să-l văd pe omul ăla aici! Dacă îl aduci, eu plec! A trântit ușa camerei și m-a lăsat singură cu tăcerea grea.

După moartea lui Paul, soțul meu, viața noastră s-a schimbat radical. Am rămas doar noi două într-un apartament prea mare și prea plin de ecouri. Mara avea 14 ani atunci. Eu aveam 39 și simțeam că îmbătrânesc cu fiecare zi. M-am agățat de muncă și de grijile zilnice ca să nu mă prăbușesc. Seara, când Mara adormea, plângeam în pernă și mă rugam să găsesc puterea să merg mai departe.

Anii au trecut greu. Mara a crescut, a devenit adolescentă rebelă, apoi studentă la Litere. Eu am rămas aceeași femeie obosită, cu riduri noi și părul tot mai alb. Până când l-am cunoscut pe Radu. Era divorțat, avea doi băieți mari și o blândețe pe care nu o mai întâlnisem la nimeni. Cu el am început să simt din nou că trăiesc.

La început am ascuns relația de Mara. Îmi era teamă de reacția ei. Dar nu puteam trăi mereu cu inima strânsă și cu minciuni mărunte. Așa că i-am spus adevărul — iar adevărul ne-a rupt pe amândouă.

— De ce nu poți să fii ca alte mame? Să te gândești doar la mine? m-a întrebat Mara într-o seară, când încercam să vorbim calm.

— Pentru că nu sunt doar mama ta. Sunt și femeie. Și mi-e dor să fiu iubită.

— Dar eu? Eu ce contez? Dacă îl alegi pe el, mă pierzi pe mine!

Acele cuvinte mi-au rămas în minte zile întregi. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă. Dacă nu cumva ar trebui să renunț la tot pentru liniștea Marei. Dar apoi mă uitam la mine în oglindă și vedeam o femeie care se stinge încet.

Radu a încercat să fie răbdător.

— Ioana, nu vreau să te pun să alegi între mine și Mara. Dar nici nu pot fi mereu o umbră în viața ta.

— Știu… Dar nu pot s-o pierd pe Mara. E tot ce am.

— Și tu ești tot ce ai, Ioana. Nu uita asta.

Am început să mă izolez. La serviciu eram absentă, acasă tăcută. Mara mă evita sau îmi vorbea doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, examene. Într-o seară am găsit-o plângând în bucătărie.

— Mi-e dor de tata… Și mi-e frică că dacă tu ai pe altcineva, o să mă lași singură.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Atunci am înțeles: Mara nu era doar furioasă, era speriată. Pierduse deja un părinte și se temea că mă va pierde și pe mine — chiar dacă nu fizic, ci sufletește.

Am decis să mergem împreună la un psiholog de familie. La început Mara a refuzat categoric.

— Nu sunt nebună! Nu vreau să vorbesc cu nimeni!

Dar după câteva zile a acceptat — poate pentru că m-a văzut cât de rău îmi este.

Ședințele au fost grele. Am vorbit despre Paul, despre doliu, despre frică și vinovăție. Despre cum fiecare dintre noi are dreptul la fericire, dar și la suferință. Încet-încet, Mara a început să accepte ideea că viața merge înainte — chiar dacă doare.

Nu a fost un drum ușor. Au fost luni întregi în care Radu venea doar când Mara era plecată sau ne întâlneam în oraș ca doi adolescenți ascunși de părinți. Au fost seri în care m-am gândit serios să renunț la tot — la Radu, la speranța unei vieți noi — doar ca să o văd pe Mara zâmbind din nou.

Dar într-o zi, Mara mi-a spus:

— Dacă tu chiar crezi că omul ăsta te face fericită… atunci încearcă. Dar promite-mi că nu o să uiți niciodată de mine.

Am plâns din nou împreună. Și am simțit că poate există loc pentru amândouă iubiri: cea pentru copilul meu și cea pentru omul care m-a ajutat să-mi regăsesc sufletul.

Astăzi încă ne adaptăm la noua noastră viață. Mara încă are momente când se uită urât la Radu sau când îmi reproșează lucruri mici. Dar suntem împreună — iar eu nu mai trăiesc cu frica alegerii imposibile.

Mă întreb uneori: câte mame au trecut prin asta? Câte femei au fost puse să aleagă între propria fericire și liniștea copiilor lor? Oare chiar trebuie să sacrificăm totul pentru familie sau putem găsi un echilibru? Voi ce ați face în locul meu?