Între două iubiri: Povestea unei bunici românce

— Mamă, de ce nu-l iei și pe Vlad în brațe? Ilinca mă privea cu ochii ei mari, negri, în timp ce-l ținea strâns de mână pe frățiorul ei de doi ani. Era seară, iar casa noastră din cartierul liniștit al Ploieștiului răsuna de râsetele copiilor. Dar eu simțeam cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras o perdea grea peste sufletul meu.

Nu știu când a început totul. Poate în ziua în care Ilinca s-a născut și am ținut-o pentru prima dată la piept. Era primul nostru nepot, fata fiului meu cel mare, Radu. O iubeam cu o intensitate care mă speria. Îi cumpăram rochițe, îi citeam povești și îi făceam clătite în fiecare sâmbătă dimineața. Când a venit Vlad pe lume, la șase ani distanță, am simțit o bucurie stinsă, ca o lumânare care pâlpâie înainte să se stingă. Nu știu de ce. Poate pentru că eram deja obosită, poate pentru că Vlad plângea mult sau poate pentru că nu reușeam să-i găsesc acea scânteie care să-mi aprindă inima.

— Nu știu, Ilinca, poate că Vlad e prea mic și nu înțelege încă… am bâiguit eu, evitând privirea soțului meu, Gheorghe, care știa prea bine ce se întâmplă.

— Nu-i adevărat! Eu îl iau mereu în brațe! a protestat ea.

Am simțit un nod în gât. Gheorghe mi-a aruncat o privire tăioasă peste ziarul pe care îl răsfoia.

— Maria, copiii simt tot. Nu-i corect față de Vlad.

Am ieșit pe balcon cu o cană de ceai și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă sunt o bunică rea. Dacă nu cumva Vlad va crește cu un gol în suflet din cauza mea. Dar nu puteam forța ceea ce nu simțeam. Mă durea să recunosc asta.

A doua zi, la masa de prânz, Radu și soția lui, Camelia, au venit să-i ia pe copii. Camelia m-a tras deoparte în bucătărie.

— Mamă-soacră, pot să te întreb ceva? De ce ai impresia că Ilinca e mai specială decât Vlad? Am observat că nu prea te apropii de el…

M-am simțit prinsă ca într-o capcană. Am încercat să mă apăr:

— Nu e adevărat… doar că Ilinca e mai mare și pot vorbi cu ea…

— Vlad începe să vorbească și el! Și are nevoie de tine la fel de mult ca Ilinca.

Camelia avea dreptate. Dar nu puteam explica golul acela din mine. M-am simțit rușinată și vinovată.

Seara, după ce au plecat copiii, Gheorghe a venit lângă mine pe canapea.

— Ți-e frică să nu pierzi legătura cu Ilinca acum că mai e un copil? Sau poate te temi că nu mai ai destulă dragoste?

— Nu știu… Poate că m-am obișnuit prea mult cu Ilinca. Poate că Vlad seamănă prea mult cu Camelia și nu cu Radu… Poate că sunt doar obosită.

— Maria, dragostea nu se împarte, se înmulțește. Dar trebuie să vrei să o dai.

Am plâns atunci pentru prima dată după mult timp. M-am gândit la copilăria mea, la cum mama mea îl prefera mereu pe fratele meu mai mare și eu rămâneam mereu pe dinafară. Oare repetam același tipar?

În zilele următoare am încercat să mă apropii de Vlad. I-am citit povești, l-am luat în brațe chiar dacă nu părea să reacționeze ca Ilinca. Era un copil liniștit, cu ochii mari și curioși. Într-o zi mi-a adus o jucărie stricată și mi-a spus:

— Buni, repari?

Atunci am simțit pentru prima dată o căldură ciudată în piept. Am reparat jucăria și Vlad m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am început să-l văd altfel: nu era Ilinca, era Vlad — diferit, dar la fel de demn de iubire.

Totuși, sentimentul de vinovăție nu dispăruse complet. Radu a observat schimbarea și într-o seară m-a sunat:

— Mamă, îți mulțumesc că te-ai apropiat de Vlad. Știu că nu e ușor să-ți împarți inima.

— Nu o împart, Radu… încerc să o fac mai mare.

Acum mă uit la pozele cu Ilinca și Vlad și mă întreb: oare copiii simt mereu cine e preferatul? Oare pot repara ce am stricat? Sau dragostea vine uneori prea târziu?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ați simțit vreodată că inima voastră nu poate iubi la fel doi oameni dragi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?