Între două iubiri: Povestea unei mame care a pierdut totul pentru un gest de bunătate

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? Glasul lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, ca un tunet care sparge liniștea unei veri toride. Stătea în picioare, cu pumnii strânși, privindu-mă ca pe un străin. Eu, Mariana, mama lui, cea care l-a crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani.

Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că un gest atât de simplu — să o ajut pe fosta lui soție, Irina, cu câteva cumpărături și niște bani pentru chirie — putea să ne arunce într-o prăpastie atât de adâncă. Dar Vlad nu voia să audă nicio explicație. Pentru el, era o trădare.

— Vlad, te rog, ascultă-mă… Irina nu avea pe nimeni. Și știi bine că nu e ușor să crești un copil singură, mai ales când salariul abia îi ajunge pentru mâncare. Nu am făcut-o împotriva ta!

— Ba da! Ai ales-o pe ea în locul meu! Ai uitat cât m-a rănit? Ai uitat cum m-a lăsat baltă când aveam nevoie de ea?

Mi-am mușcat buza, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi amintesc perfect ziua în care Vlad a venit acasă cu ochii roșii de plâns, spunând că Irina vrea divorțul. Am fost lângă el atunci, i-am făcut ceai și l-am ținut în brațe până a adormit. Dar timpul a trecut, iar Irina a rămas singură cu nepoțica mea, Ana-Maria. Și când am văzut-o pe Irina într-o zi la piață, cu ochii umflați și palmele crăpate de muncă, nu am putut să trec nepăsătoare.

— Mamă, nu înțelegi! Asta nu e treaba ta! Dacă ai fi ținut la mine, ai fi lăsat-o să se descurce singură!

— Vlad, nu pot să fiu indiferentă. E mama nepoatei mele. Și Ana-Maria nu are nicio vină pentru ce s-a întâmplat între voi.

A trântit ușa și a plecat. De atunci au trecut trei luni. Trei luni în care telefonul meu a rămas mut, iar mesajele mele au rămas fără răspuns. Am încercat să-l caut la serviciu, dar colega lui mi-a spus că nu vrea să vorbească cu mine. Am mers la el acasă și am lăsat o pungă cu plăcinte la ușă, dar a doua zi am găsit-o neatinsă.

În fiecare seară mă așez pe canapea și privesc poza noastră de la mare, din vara când Vlad avea doisprezece ani. Zâmbea larg, cu brațele în jurul meu, iar eu îi promiteam că voi fi mereu alături de el. Dar oare ce înseamnă să fii alături de copilul tău? Să-i susții orice decizie? Să-i urmezi orbește supărările?

Irina vine uneori la mine cu Ana-Maria. Fetița mă strigă „bunica” și mă îmbrățișează cu toată forța ei micuță. Îmi povestește despre școală și despre cât de mult îi lipsește tatăl ei. Irina nu vorbește niciodată despre Vlad. O văd cât îi este de greu să-și țină echilibrul între muncă și copil, dar nu se plânge niciodată.

Într-o seară, când Ana-Maria dormea pe canapea cu capul în poala mea, Irina mi-a spus încet:

— Nu vreau să vă stric relația… Dacă vrei să nu mai vin la tine, spune-mi. Nu vreau să-l pierzi pe Vlad din cauza mea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să-i spun să nu mai vină? Cum să-i întorc spatele unui om aflat la nevoie? Dar cum să-mi pierd propriul copil?

În satul nostru mic din Prahova, lumea vorbește repede și judecă ușor. „Aia e mama care ține cu fosta noră!” am auzit la magazinul din colț. Vecina mea, tanti Lenuța, mi-a spus într-o zi:

— Mariana, eu n-aș fi făcut ca tine. Copilul tău e sânge din sângele tău. Oricât ar fi greșit el sau fosta noră, tu trebuie să fii de partea lui!

Dar eu nu pot vedea lumea în alb și negru. Știu cât de greu e să fii singur. Știu cât doare să nu ai pe nimeni care să-ți întindă o mână.

Într-o duminică dimineață, când biserica bătea clopotele pentru slujbă, m-am întâlnit cu Vlad pe stradă. Mergea grăbit spre mașină. Am alergat după el:

— Vlad! Te rog… doar două minute!

S-a oprit fără să mă privească.

— Ce vrei?

— Mi-e dor de tine… Mi-e dor să vorbim ca înainte. Nu vreau să te pierd.

— Atunci nu mai ajuta pe cine nu merită!

— Cine decide cine merită? Dacă tu ai avea nevoie și eu n-aș fi lângă tine?

A tăcut o clipă. L-am văzut cum își mușcă buza — semnul că e pe cale să plângă.

— Mamă… Eu te-am avut doar pe tine. Și acum simt că nu mai am pe nimeni.

Am vrut să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Vlad, dragul meu… Poate că n-am făcut totul perfect. Poate că te-am rănit fără să vreau. Dar nu pot fi altfel decât sunt: o mamă care iubește și care nu poate întoarce spatele unui om aflat la nevoie.

A plecat fără un cuvânt. Am rămas acolo, în mijlocul drumului pustiu, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Seara aceea am petrecut-o scriindu-i o scrisoare lungă — i-am povestit tot ce simt: frica de singurătate, dorința de a face bine, speranța că într-o zi va înțelege că iubirea unei mame nu se împarte ca pâinea la masă; ea crește cu fiecare om pe care îl primești în suflet.

Au trecut alte luni fără răspuns. Dar într-o zi am găsit un bilet sub ușă: „Mamă, încă mă doare. Dar poate într-o zi o să pot vorbi cu tine fără supărări.”

Îl păstrez ca pe o comoară.

Mă întreb adesea: Oare am ales bine? Oare o mamă trebuie mereu să fie doar de partea copilului ei? Sau uneori trebuie să fie de partea dreptății și a inimii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?