Între două iubiri: Povestea unei mame prinse între fiu și nora ei

— Mamă, trebuie să-ți spunem ceva. Vlad își frământa mâinile pe sub masă, iar Irina se uita în gol, cu ochii roșii de plâns. Farfuriile abia atinse, mirosul de sarmale plutind încă în aer, iar eu simțeam cum inima mi se strânge ca o frunză uscată. Era o duminică pe care o așteptasem cu atâta speranță, după luni de zile în care Vlad răspundea monosilabic la telefon, iar Irina nu mai trimitea nici măcar un mesaj cu „Noapte bună”.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam că urmează ceva rău.

Irina a tras aer adânc în piept și a spus cu voce tremurată:

— Ne despărțim. Am decis să divorțăm.

Am rămas împietrită. Mâinile mi-au alunecat de pe fața de masă nouă, pe care o cumpărasem special pentru ei. Am simțit cum toată munca mea — prăjitura cu vișine, florile proaspete, vesela scoasă din vitrină — nu mai avea niciun sens. Vlad nu mă privea în ochi. Irina plângea în tăcere.

— Nu se poate… De ce? Ce s-a întâmplat cu voi?

Vlad a ridicat privirea, ochii lui albaștri — aceiași pe care îi avea când era copil — erau acum goi.

— Mamă, nu mai merge. Ne-am certat prea mult. Nu mai suntem fericiți.

Irina a adăugat:

— Am încercat tot ce am putut. Dar nu mai putem continua așa. Și…

A ezitat o clipă, apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Știm că te doare, dar trebuie să alegi de partea cui ești. Nu putem să rămânem toți trei într-o relație ambiguă.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Cum să aleg? Vlad e fiul meu, sânge din sângele meu. Dar Irina mi-a fost ca o fiică. Ea a avut grijă de mine când am fost bolnavă, ea mi-a adus flori de ziua mea când Vlad era plecat la muncă în Germania. Cum să aleg între copilul meu și femeia care mi-a devenit familie?

Am încercat să le spun că nu pot face asta.

— Nu pot să vă aleg! Sunteți amândoi familia mea!

Dar Vlad s-a ridicat brusc de la masă.

— Mamă, eu nu pot să mai vorbesc cu ea dacă tu continui să o primești în casă. Trebuie să știu că ești de partea mea.

Irina a izbucnit în plâns și a ieșit pe balcon. Am rămas singură cu Vlad, care părea că se luptă cu propriii demoni.

— Vlad, nu poți să-mi ceri asta. Nu poți să-mi ceri să rup legătura cu cineva care mi-e drag doar pentru că voi nu vă mai înțelegeți.

— Ba da, mamă! Eu sunt fiul tău! Dacă nu ești cu mine, ești împotriva mea!

M-am ridicat încet și am mers la Irina pe balcon. Ea tremura de frig și de durere.

— Irina, draga mea…

Ea m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Știu că el e fiul tău. Dar eu nu am pe nimeni aici. Mama mea e la Bacău și nu poate veni des. Tu ai fost singura mea familie adevărată în București…

Am simțit cum mă sfâșie această alegere imposibilă. În minte îmi răsunau vorbele mamei mele: „Familia e tot ce ai pe lume.” Dar ce faci când familia ta se rupe sub ochii tăi?

Seara aceea s-a terminat în tăcere. Vlad a plecat trântind ușa, iar Irina a rămas pe canapea până târziu, uitându-se la pozele noastre din vacanța la Sinaia. Eu am stat între ei ca un zid rece, incapabil să alin pe cineva fără să rănesc pe celălalt.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon. Irina m-a sunat plângând că trebuie să-și caute chirie și că nu știe dacă va putea rămâne în București fără sprijinul nostru. Vecinele au început să șușotească pe scară: „Ai auzit? S-au despărțit copiii Mariei…”

M-am dus la biserică într-o dimineață și m-am rugat pentru putere. Preotul m-a întrebat ce mă apasă și i-am spus totul printre lacrimi.

— Părinte, cum pot să aleg? Cum pot să-mi pierd copilul sau nora?

El mi-a spus blând:

— Nu poți alege între două iubiri adevărate. Poți doar să fii acolo pentru amândoi, chiar dacă fiecare va avea nevoie de tine altfel.

Dar Vlad nu voia să audă de împăcare. Mi-a spus clar:

— Dacă o mai primești pe Irina în casă, pentru mine nu mai exiști.

Irina m-a rugat doar să-i fiu alături la tribunal, ca să nu fie singură.

În ziua procesului am stat pe holul tribunalului cu inima cât un purice. Vlad trecea pe lângă mine fără să mă privească. Irina își frângea mâinile și îmi șoptea:

— Mulțumesc că ai venit…

După divorț, Vlad s-a mutat la Cluj cu serviciul și luni întregi nu mi-a mai vorbit. Irina a plecat din București și mi-a trimis doar o scrisoare: „Voi rămâne mereu recunoscătoare pentru dragostea ta.”

Au trecut doi ani de atunci. Casa e mai goală ca niciodată. Uneori mă uit la farfuriile acelea noi și mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă sau ca om. Poate că n-am știut să-i țin aproape sau poate că unele răni nu se pot vindeca niciodată.

M-am întrebat mereu: oare există vreo alegere corectă când inima ți-e ruptă în două? Ce ai fi făcut tu dacă ai fi fost în locul meu?