Între două lumi: Apartamentul bunicii și războiul dintre generații

— Nu, Vlad, nu se poate! Nu acum! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu tensiunea dintre noi. Mă uitam la ea, la mâinile ei care tremurau ușor pe cana de ceai, și nu știam dacă să plâng sau să țip.

— Dar e apartamentul meu, mamă! Bunica mi l-a lăsat mie, nu ție! De ce nu vrei să-mi dai cheile?

Ea a oftat adânc, evitându-mi privirea. Pe geam, ploaia bătea ritmic, ca o bătaie în ușă pe care nimeni nu voia s-o deschidă. În mintea mea, scena asta se repeta de luni de zile, de când bunica Ileana murise și lăsase în urmă nu doar un apartament cu două camere în Drumul Taberei, ci și un gol imens în sufletul meu.

Mama nu voia să accepte că apartamentul nu-i aparține. Îl folosea ca pe o ancoră, ca pe o ultimă legătură cu trecutul ei, cu copilăria petrecută acolo. Dar pentru mine era altceva: era șansa mea la independență, la o viață fără certuri zilnice și reproșuri tăioase.

— Vlad, tu nu înțelegi… Eu am crescut acolo. Cum să-l dau așa, pur și simplu? — vocea ei era stinsă, aproape rugătoare.

— Dar eu unde să mă duc? Stau cu tine și cu tata într-o garsonieră sufocantă, mă cert cu tata din orice, tu plângi mereu… Nu mai pot!

A tăcut. Am simțit că dacă mai stau o secundă acolo, explodez. Am ieșit pe hol și am trântit ușa după mine. Pe scări, am dat peste vecina Stela, care m-a privit cu ochii ei mari și curioși.

— Ce-ai pățit, măi băiete? iar te-ai certat cu mama ta?

N-am răspuns. Am ieșit afară în ploaie fără umbrelă. M-am dus direct la apartamentul bunicii. Am stat în fața ușii, am atins clanța rece. Cheia era la mama. M-am așezat pe preșul vechi și am plâns ca un copil.

Mi-am amintit cum bunica mă lua de mână și îmi spunea: „Vlad, aici e mereu casa ta. Orice s-ar întâmpla.” Dar acum casa mea era încuiată. Și nu de străini, ci de propria mea mamă.

În zilele următoare, atmosfera acasă a devenit irespirabilă. Tata, obosit după schimbul de noapte la RATB, bombănea mereu:

— Ce tot vă certați pentru apartamentul ăla? Lăsați-l dracului! Parcă n-avem destule probleme…

Dar eu nu puteam să las. Prietenii mei aveau deja viețile lor: Radu se mutase cu iubita lui într-un apartament închiriat la Militari; Andreea lucra la bancă și-și cumpărase garsonieră prin Prima Casă. Eu eram prins între două lumi: copilul mamei și adultul care voia să-și construiască propriul drum.

Am încercat să vorbesc cu mama din nou:

— Mamă, te rog… Hai să mergem împreună la notar. Să facem actele cum trebuie. Nu vreau scandal, dar nici nu pot să stau așa la nesfârșit.

A început să plângă. M-a durut mai tare decât orice ceartă.

— Vlad… dacă îți dau apartamentul, rămân singură. Tata tău nu mă mai suportă, tu vrei să pleci… Ce rost mai are viața mea?

Am simțit că mă prăbușesc. Nu era doar despre acte sau chei. Era despre frică, despre singurătate, despre neputință.

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun tot:

— Mamă, eu nu vreau să te las singură. Dar nici nu pot trăi mereu sub presiunea asta. Hai să găsim o soluție împreună! Poate te muți cu mine o vreme… Sau poate vindem apartamentul și împărțim banii…

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu pot încă… Dă-mi timp.

Timpul a trecut greu. Într-o zi, am primit o scrisoare de la unchiul meu din Constanța. Spunea că știe ce se întâmplă și că mama are nevoie de ajutor psihologic. Că după moartea bunicii s-a schimbat mult.

Am început să văd altfel lucrurile. Nu mai era doar despre dreptatea mea. Era despre vindecare.

Am convins-o pe mama să meargă la psiholog. Primele ședințe au fost grele; plângea mult și refuza să vorbească despre bunica sau despre apartament. Dar încet-încet s-a deschis.

Într-o dimineață de primăvară, m-a chemat la bucătărie.

— Vlad… cred că sunt pregătită să-ți dau cheile. Dar promite-mi că n-o să mă uiți.

Am luat-o în brațe și am plâns amândoi.

Acum locuiesc în apartamentul bunicii. Mama vine des la mine; bem ceai pe balcon și povestim despre trecut. Tata încă bombănește, dar parcă e mai liniștit.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi nu ne luptăm cu părinții noștri pentru dreptul la propria viață? Și cât de mult doare când cheia spre viitor e ținută captivă de trecut?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați găsi echilibrul între dragoste și libertate?