Între două lumi: De ce nu vine soțul meu la petrecerea de la birou?

— Deci, Irina, iar mergi singură la petrecerea aia de la birou? De ce nu vine Vlad cu tine? Ce-o să creadă lumea?
Vocea mamei-soacre, doamna Stanciu, răsună ca un ciocan în sufrageria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Încerc să-mi păstrez calmul, dar simt cum obrajii mi se înroșesc. Vlad stă cu ochii în farfurie, mestecând încet sarmaua, ca și cum ar vrea să dispară în ea.

— Mamă, nu e obligatoriu să vină, răspund încet, dar vocea îmi tremură. E doar o petrecere de la birou.

— Nu e vorba de petrecere, Irina! E vorba de respect! Ce fel de bărbat își lasă nevasta să meargă singură printre străini? Ce-o să zică lumea despre voi?

Vlad oftează și lasă furculița jos.

— Mamă, nu mă simt bine la genul ăsta de evenimente. Am spus deja că nu vreau să merg.

— Nu vrei sau nu poți? Că una e să nu poți, alta e să nu vrei! Și dacă nu vrei, înseamnă că nu-ți pasă! Când eram eu de vârsta voastră, taică-tău era mereu lângă mine, oriunde mergeam. Așa se face!

Simt cum mă sufoc. Îmi amintesc de toate serile în care Vlad s-a întors târziu de la muncă, obosit și iritat, evitând orice discuție despre viața mea profesională. Știu că nu-i place să socializeze cu colegii mei, dar niciodată nu a încercat măcar să mă susțină. M-am simțit mereu ca o străină între două lumi: familia lui și lumea mea de la birou.

După masa aceea tensionată, Vlad și cu mine am rămas singuri în bucătărie. El spăla vasele mecanic, iar eu mă jucam cu o linguriță pe masă.

— De ce nu poți să vii măcar o dată? am întrebat cu voce joasă.

— Irina, știi bine că nu suport genul ăsta de adunări. Nu mă simt în largul meu printre oamenii tăi de la birou. Parcă nici nu avem ce discuta.

— Dar nici măcar nu ai încercat! Mereu găsești scuze. Știi cât de greu e să fiu singura care vine fără partener? Toate colegele mele vin cu soții lor. Mă simt… exclusă.

Vlad a tăcut o clipă, apoi a spus:

— Poate că și tu ai putea să înțelegi că pentru mine e un chin. Nu toată lumea e făcută pentru socializare. Eu sunt altfel.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece m-a lovit ca un duș rece. M-am gândit la începuturile noastre, când Vlad era atent și dornic să mă impresioneze. Mergeam împreună la orice eveniment, râdeam mult și păream invincibili. Ce s-a schimbat între timp?

În seara petrecerii am ales o rochie albastră și mi-am pus rujul preferat. Vlad stătea pe canapea cu telecomanda în mână.

— Să ai grijă la drum, a spus fără să se uite la mine.

Am ieșit din casă cu inima grea. La petrecere am zâmbit mecanic, am dansat puțin cu colega mea, Mirela, și am evitat privirile complice ale celorlalți. La un moment dat, șefa mea s-a apropiat:

— Irina, iar fără Vlad? Sper că totul e bine între voi…

Am dat din cap și am schimbat subiectul. Dar întrebarea ei mi-a rămas în minte ca o rană deschisă.

Când m-am întors acasă, Vlad dormea deja. M-am așezat lângă el și am plâns în tăcere. A doua zi dimineață, mama-soacră m-a sunat:

— Ei, cum a fost? S-a uitat lumea ciudat la tine?

— Nu știu, mamă Stanciu… Poate că da. Poate că nu mai contează.

A urmat o perioadă rece între mine și Vlad. Ne-am vorbit doar despre facturi sau cumpărături. Într-o seară, după ce am adormit fetița noastră, Maria, Vlad a venit lângă mine.

— Irina… Îmi pare rău că te-am lăsat singură. Dar simt că nu mai suntem pe aceeași lungime de undă. Parcă trăim vieți paralele.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Și eu simt la fel… Dar ce facem acum?

A urmat o tăcere lungă. Am realizat atunci cât de mult ne-au afectat micile renunțări zilnice: el la dorința mea de a fi susținut public; eu la nevoia lui de liniște și intimitate.

În weekendul următor am mers împreună la o plimbare prin parc. Am vorbit sincer pentru prima dată după mult timp despre ce ne doare și ce ne dorim cu adevărat. Nu am găsit soluții magice, dar am decis să încercăm să ne ascultăm mai mult unul pe celălalt.

Astăzi încă nu știu dacă vom reuși să reparăm tot ce s-a rupt între noi. Dar mă întreb: câte cupluri ajung să se piardă din cauza unor lucruri aparent mici? Cât de mult contează aparențele pentru fericirea noastră reală?