Între Două Lumi: Întoarcerea în Sat sau Plecarea pentru Totdeauna?

— Ivona, nu crezi că ar fi mai bine să vinzi apartamentul ăsta și să te întorci la noi, la țară? Familia e tot ce contează, nu?

Vocea Zoiei răsuna încă în mintea mea, ca un ecou neplăcut, în timp ce priveam pe fereastra bucătăriei blocului meu din cartierul Drumul Taberei. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar norii grei apăsau parcă și mai tare pe sufletul meu. Mă simțeam prinsă între două lumi: orașul care nu m-a primit niciodată cu adevărat și satul din care am fugit, crezând că voi găsi libertatea.

Nu era prima dată când Zoia, nora fratelui meu, încerca să mă convingă să mă întorc. Dar de data asta, tonul ei fusese altfel: rece, calculat, aproape disprețuitor. „Ce rost are să stai singură aici, Ivona? Ai 55 de ani, nu mai ești tânără. La țară ai avea grijă de noi, de copii, ai fi înconjurată de familie. Aici, cine te mai caută?”

M-am simțit mică, inutilă, ca și cum toți anii de muncă, de sacrificii, de încercări de a-mi construi o viață în București nu ar fi însemnat nimic. Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și o tristețe adâncă. Nu era doar despre Zoia, ci despre toți cei care, de-a lungul anilor, m-au privit ca pe o străină: la sat eram „fata care a plecat”, la oraș eram „femeia de la țară”.

În seara aceea, am stat ore întregi pe canapea, cu telefonul în mână, uitându-mă la poza veche cu mama, tata și fratele meu, Ștefan. Îmi aminteam cum, în copilărie, visam să plec departe, să nu mai aud niciodată certurile părinților, să nu mai simt rușinea sărăciei. Dar, odată ajunsă aici, în București, am descoperit alte forme de singurătate: colegii de la birou care râdeau de accentul meu, vecinii care mă priveau cu suspiciune, bărbatul care m-a părăsit după trei ani, spunând că „nu suntem făcuți unul pentru altul”.

A doua zi, când am auzit soneria, nu mă așteptam la nimic bun. Am deschis ușa și l-am văzut pe Ștefan, fratele meu, cu un coș mare de mere roșii și galbene. Zâmbea stingher, cu ochii lui albaștri, obosiți.

— Am trecut prin București cu niște treburi și m-am gândit să-ți aduc merele astea din livada noastră. Știi că-s preferatele tale, nu?

Am simțit un nod în gât. Nu ne mai văzuserăm de aproape doi ani, de la înmormântarea mamei. Îl poftesc înăuntru, dar atmosfera e încărcată.

— Ștefan, de ce a trimis-o Zoia pe tine?

El oftează, se așază pe scaun și începe să-și frământe mâinile.

— Nu m-a trimis nimeni, Ivona. Am venit pentru că mi-e dor de tine. Și pentru că… poate am greșit față de tine.

Îl privesc neîncrezătoare.

— Greșit? Cum?

— Poate că n-am știut să te apăr când lumea vorbea urât despre tine, când ai plecat. Poate că am lăsat-o pe Zoia să spună lucruri care nu trebuiau spuse. Dar, să știi, nu toți gândim la fel.

Simt cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar mă abțin.

— Și ce vrei acum? Să mă întorc? Să fiu „mătușa de la oraș” care spală vasele și crește copiii altora?

— Nu, Ivona. Vreau doar să nu ne pierdem de tot. Să nu rămânem fiecare cu orgoliul lui.

Tăcerea se așterne între noi. Îmi amintesc de serile de vară când alergam desculți prin grădină, de mirosul de fân proaspăt, de râsetele noastre. Dar îmi amintesc și de frigul din casa părintească, de certurile pentru bani, de privirile pline de judecată ale vecinilor.

— Ștefan, nu știu dacă mai pot. Aici am muncit, am tras din greu, am plâns nopți întregi. Și totuși, nu simt că aparțin cu adevărat. Dar nici acolo nu mai e locul meu.

El mă privește cu blândețe.

— Poate că nu e vorba de locuri, Ivona. Poate că e vorba de oameni.

După ce pleacă, rămân singură cu gândurile mele. Privesc merele din coș și simt gustul amar al trecutului, dar și o urmă de speranță. Oare pot să iert? Oare pot să mă întorc, măcar cu sufletul, la cei care mi-au fost cândva familie? Sau e timpul să-mi găsesc, în sfârșit, propriul drum, fără să mă mai uit înapoi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi, voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta? Sau ați rupe pentru totdeauna legăturile cu trecutul?