Între două lumi: lupta unei mame singure pentru familie

— Nu pot, Victoria, ți-am spus de atâtea ori! Nu mai am putere să alerg după copiii tăi!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Mă uitam la ea, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când o rugam să stea cu copiii, măcar două ore, cât să pot merge la interviul ăla de la supermarket. Dar mama nu voia să audă.

— Mamă, te rog, nu cer mult. Doar două ore. Nu mai am bani nici de pâine, nu mai pot plăti chiria luna viitoare… Ce vrei să fac? Să-i las singuri acasă?

Ea s-a ridicat brusc, trântind cana în chiuvetă.

— Nu e problema mea! Eu am crescut copiii mei, acum e rândul tău! Eu am obosit, Victoria! Am obosit!

Mi-au dat lacrimile. M-am întors spre geam, să nu mă vadă copiii plângând. Ana, cea mică, se juca pe covor cu o păpușă fără cap. Vlad și Maria se certau pe telecomandă. Erau flămânzi, obosiți și speriați. De când a murit Mihai, soțul meu, casa noastră nu mai era acasă. Era doar un adăpost rece, plin de griji și tăceri apăsătoare.

Mihai s-a dus într-o dimineață de februarie. Infarct. Avea 38 de ani. L-am găsit prăbușit lângă pat, cu mâna întinsă spre mine. De atunci, totul s-a prăbușit și în mine. Am rămas singură cu trei copii și cu o datorie la bancă pe care nu știam cum s-o plătesc.

Am încercat să mă angajez oriunde: la curățenie, la spălătorie auto, la brutărie. Dar cine să mă primească dacă nu am cu cine lăsa copiii? Grădinița e scumpă, bona și mai scumpă. Mama… mama nu vrea.

Seara, după ce adorm copiii, stau pe marginea patului și mă uit la poza lui Mihai. Îi șoptesc:

— Ce să fac? Cum să-i cresc singură?

Într-o zi, Maria a venit acasă plângând.

— Mami, doamna învățătoare a zis că trebuie să aducem mărțișoare pentru toată clasa… Eu nu am niciun ban.

Am simțit că mă sufoc. Am scotocit prin portofel: două bancnote mototolite de 5 lei și niște mărunțiș. Am rupt o bucată de panglică roșie de la o veche rochie și am făcut mărțișoare din hârtie colorată. Maria a plecat tristă la școală a doua zi.

Într-o sâmbătă dimineață, am încercat din nou cu mama.

— Mamă, dacă nu mă ajuți tu, cine să mă ajute? Sunt singură pe lume!

Ea s-a uitat la mine cu ochii goi.

— Eu am muncit toată viața pentru voi. Acum vreau liniște. Nu mai pot.

Mi-am mușcat buzele până la sânge ca să nu țip. Am ieșit pe ușă trântind-o după mine. Pe scara blocului m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Vai, Victoria, iar plângi? Ce s-a mai întâmplat?

I-am spus totul printre sughițuri. Ea m-a luat de mână:

— Hai la mine mâine dimineață. Am nevoie de ajutor la curățenie. Îți dau eu ceva bani și stau eu cu copiii cât termini treaba.

Am simțit că mi se luminează sufletul pentru prima dată după mult timp. A doua zi am spălat geamuri până mi-au sângerat palmele, dar am plecat acasă cu 100 de lei și cu speranța că poate totuși nu sunt chiar singură pe lume.

Seara i-am povestit Mariei:

— Vezi? Oamenii buni apar când te aștepți mai puțin.

Dar liniștea n-a durat mult. Vlad a făcut febră mare într-o noapte. Am fugit cu el la spital cu taxiul, l-am lăsat pe Ana la doamna Stanciu și pe Maria singură acasă. La spital, asistenta s-a uitat urât la mine:

— Unde e tatăl copilului?

— A murit…

A oftat și mi-a întors spatele.

Când m-am întors acasă dimineața, mama mă aștepta în fața blocului.

— Ai lăsat copiii singuri? Dacă se întâmpla ceva?

— Ce voiai să fac? Vlad era bolnav! Tu nu vrei să mă ajuți!

A început să plângă și ea.

— Nu înțelegi că mă doare și pe mine? Dar nu mai pot! M-ai tras mereu după tine… Eu am crescut trei copii singură! Tatăl tău v-a lăsat când erai mică… Și nimeni nu m-a ajutat!

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o pe mama altfel: o femeie obosită, frântă de viață ca și mine.

Au trecut luni de atunci. Încerc să mă descurc cum pot: mai fac curățenie pe la vecini, mai cos haine pentru câteva doamne din cartier, mai vând câte ceva pe OLX. Copiii cresc repede și nevoile lor sunt tot mai mari.

Uneori mă gândesc dacă am greșit cerând atât de mult de la mama mea. Poate că fiecare generație duce povara ei și nu știm niciodată cât poate duce cel de lângă noi.

Dar când îi văd pe copii dormind liniștiți lângă mine, știu că trebuie să merg înainte.

Oare câte mame ca mine sunt în România? Oare cât putem duce singure înainte să ne frângem de tot?