Între două lumi: Povara de a fi fiica perfectă

— Lucia, ai uitat să ștergi praful din sufragerie! vocea mamei răsună din capătul holului, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din strânsul jucăriilor lui Vlad, băiețelul meu de patru ani, și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când vin să fac curat la mama, deși acasă mă așteaptă soțul și copiii.

— Mamă, am făcut tot ce am putut, dar trebuie să plec. Vlad are febră și nu vreau să-l las prea mult singur cu Ilinca, îi spun încercând să-mi ascund oboseala.

— Mereu ai scuze! Când eram eu de vârsta ta, munceam de dimineață până seară și nu mă plângeam. Ce fel de mamă ești dacă nu poți avea grijă nici de propriii părinți?

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice oboseală fizică. Mă simt prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și mulțumească mama și cea a femeii care încearcă să-și crească propriii copii. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și frecat și mă întreb când am uitat să trăiesc pentru mine.

Acasă, soțul meu, Radu, mă privește cu îngrijorare.

— Lucia, nu mai poți continua așa. Ești epuizată. Copiii au nevoie de tine aici, nu la mama ta.

— Știu, dar dacă nu merg, se supără. Și apoi mă simt vinovată…

— Dar tu? Tu când te mai gândești la tine?

Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să par slabă. În fiecare zi mă trezesc la 6, pregătesc micul dejun pentru familie, îi duc pe copii la grădiniță, apoi fug la mama să-i fac curat, să-i fac cumpărături, să-i plătesc facturile. Seara, când ajung acasă, abia mai am energie să le citesc copiilor o poveste.

Mama nu a fost niciodată o femeie ușor de mulțumit. Tata a murit când aveam 16 ani, iar de atunci am rămas doar noi două. Poate de aceea simte că trebuie să mă țină aproape cu orice preț. Dar eu nu mai sunt copil. Am 34 de ani, doi copii și un soț care mă iubește, dar care începe să se simtă pe locul doi.

Într-o seară, după ce Vlad face febră mare și Ilinca plânge că nu vrea să doarmă fără mine, mă prăbușesc pe canapea și izbucnesc în plâns. Radu mă ia în brațe și îmi șoptește:

— Lucia, trebuie să-i spui mamei că nu mai poți. Nu ești singură pe lume. Are și ea o soră, poate să o ajute și mătușa Mariana.

— Nu vrea pe nimeni altcineva. Doar eu sunt bună…

— Atunci trebuie să alegi: vrei să fii sclava mamei tale sau mama copiilor tăi?

Cuvintele lui mă lovesc ca un trăsnet. Nu vreau să aleg. Vreau să le pot face pe toate. Dar nu mai pot. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la copilăria mea, la cum mama mă certa mereu că nu sunt destul de bună, la cum încercam să-i câștig dragostea cu note mari și ajutor prin casă. Poate că niciodată nu am simțit că sunt suficientă pentru ea.

A doua zi, cu inima cât un purice, mă duc la mama. O găsesc în bucătărie, făcând ordine printre borcane.

— Mamă, trebuie să vorbim.

— Ce s-a mai întâmplat? întreabă fără să mă privească.

— Nu mai pot veni atât de des. Copiii mei au nevoie de mine. Și eu am nevoie de timp pentru mine.

Se oprește din mișcare și mă privește cu ochii ei reci.

— Deci mă lași singură? După tot ce am făcut pentru tine?

— Nu te las singură. Dar nu mai pot fi aici în fiecare zi. Am nevoie să mă ocup și de familia mea.

— Familia ta? Eu nu mai sunt familia ta?

Simt cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— Ba da, mamă. Dar nu mai pot. Mă doare sufletul, dar nu mai pot.

Se lasă o liniște grea între noi. Mama oftează adânc și se așază la masă.

— Niciodată nu m-ai iubit cu adevărat, Lucia. Dacă m-ai fi iubit, nu m-ai fi lăsat singură.

Cuvintele ei mă sfâșie. Mă ridic și plec fără să mai spun nimic. În drum spre casă plâng în hohote. Mă simt vinovată, egoistă, dar și ușurată. Pentru prima dată în viață am avut curajul să spun ce simt.

În zilele următoare mama nu mă sună. Mătușa Mariana mă întreabă ce s-a întâmplat și îi povestesc totul printre lacrimi. Ea mă ia de mână și îmi spune:

— Lucia, ai făcut ce trebuia. Nu poți trăi viața altcuiva. Mama ta trebuie să învețe să se descurce și fără tine.

Încet-încet, învăț să spun „nu”. Învăț să-mi pun familia pe primul loc și să nu mă mai simt vinovată pentru asta. Mama încă e supărată pe mine, dar încep să cred că poate, într-o zi, va înțelege că nu pot fi totul pentru toată lumea.

Mă uit la copiii mei cum se joacă în curte și simt că, pentru prima dată după mult timp, respir cu adevărat. Poate că nu sunt fiica perfectă, dar sunt o mamă bună. Și asta contează cel mai mult.

Oare câte femei trăiesc cu povara asta? Oare câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine fără să ne simțim vinovate?