Între două lumi: Povestea mea despre dragoste, trădare și iertare

— Tată, trebuie să-ți spun ceva.

Vocea Anei tremura. Era seară, iar bucătăria mirosea a ciorbă de perișoare și a pâine caldă. Eu tocmai îmi turnam un pahar de vin, încercând să-mi liniștesc gândurile după o zi grea la atelier. Ana stătea în picioare, cu mâinile strânse la piept, privindu-mă ca și cum ar fi urmat să mă anunțe că lumea se sfârșește.

— Ce s-a întâmplat, fată? am întrebat-o, încercând să nu-mi arăt îngrijorarea.

— L-am adus pe Doru acasă. Vreau să-l cunoști. E… e bărbatul pe care îl iubesc.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Doru era colegul meu de liceu, cu care mai beam câte o bere la cârciuma din colț. Avea 60 de ani, divorțat de două ori, cu doi copii mari plecați în Germania. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea fi vorba despre el.

— Doru? am întrebat, aproape șoptind.

Ana a dat din cap afirmativ. În acel moment, ușa s-a deschis și Doru a intrat, cu un buchet de flori în mână și un zâmbet stânjenit pe față.

— Bună seara, Viorel. Sper că nu deranjez…

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam cum sângele îmi fierbe în vene.

— Ce-i asta? Ce glumă proastă e asta?

Ana a început să plângă. Doru a încercat să spună ceva, dar l-am oprit din priviri. Soția mea, Mariana, a intrat în bucătărie atrasă de gălăgie. S-a uitat la noi toți și a înțeles imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce se întâmplă aici?

— Ana vrea să se mărite cu Doru! am izbucnit eu.

Mariana a rămas fără cuvinte. S-a uitat la Ana, apoi la Doru, apoi la mine. În ochii ei am văzut aceeași durere și neputință pe care o simțeam și eu.

— Ana… ai 23 de ani. El are aproape vârsta tatălui tău! Ce te-a apucat?

Ana plângea în hohote.

— Nu contează vârsta! Îl iubesc! El mă înțelege cum nu m-a înțeles nimeni niciodată!

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Toate visele mele despre viitorul Anei — o familie normală, nepoți, sărbători împreună — s-au spulberat într-o clipă. M-am simțit trădat nu doar ca tată, ci și ca prieten al lui Doru.

Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare. Ana nu mai ieșea din cameră decât ca să plece la facultate sau să se întâlnească cu Doru. Eu evitam să mă întâlnesc cu el pe stradă. Mariana încerca să țină casa pe linia de plutire, dar era clar că suferim cu toții.

Într-o seară, Ana a venit la mine în atelier.

— Tată… te rog să mă asculți. Știu că e greu de acceptat. Dar eu nu pot trăi fără el. Dacă nu mă lași să fiu cu Doru… plec de acasă.

Am simțit că mă lovește cineva în piept.

— Ana… tu chiar crezi că el te va face fericită? Când va avea 70 de ani tu vei avea 33… Crezi că nu vei regreta?

— Nu știu ce va fi peste zece ani! Dar știu ce simt acum!

Am rămas singur mult timp după ce a plecat. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru ea: nopți nedormite când era bolnavă, banii strânși pentru facultate, visele mele pentru ea. Și acum trebuia să aleg între a o pierde sau a accepta ceva ce nu puteam concepe.

Mariana m-a găsit plângând.

— Viorel… poate ar trebui să-i dăm o șansă. Dacă ne împotrivim prea tare, o pierdem definitiv.

Am oftat adânc.

— Nu pot să-l privesc pe Doru în ochi. M-a trădat ca prieten… și ca om.

— Poate nici pentru el nu e ușor. Poate chiar o iubește.

A doua zi am acceptat să stăm toți patru la masă. A fost cea mai ciudată cină din viața mea. Doru încerca să fie politicos, dar vedeam cât e de tensionat. Ana îi ținea mâna sub masă și îl privea cu ochi umezi de speranță.

— Viorel… știu că te-am rănit. Nu am vrut asta. Dar sentimentele nu pot fi controlate mereu. Îmi asum tot ce va urma, a spus Doru cu voce joasă.

Nu am răspuns nimic atunci. Dar am început să observ: Ana era mai fericită decât o văzusem vreodată. Zâmbea din nou, era plină de viață. Prietenii noștri au început să bârfească — „Ai auzit ce-a făcut fata lui Viorel? S-a combinat cu bătrânul Doru!” — dar Ana părea imună la răutate.

Au trecut luni și relația lor a rezistat tuturor furtunilor: privirilor urâte pe stradă, vorbelor grele din familie, propriilor îndoieli. Într-o zi, Ana mi-a spus:

— Tată… vreau să mă căsătoresc cu el. Te rog să fii alături de mine.

Am plâns din nou — dar de data asta lacrimile erau amare și dulci în același timp. Am mers la nuntă împreună cu Mariana și am încercat să zâmbesc pentru fericirea ei.

Acum, după doi ani, încă mă lupt cu rușinea și prejudecățile celor din jur. Dar văd că Ana e fericită — și poate asta contează cel mai mult.

Mă întreb uneori: Oare dragostea adevărată chiar poate trece peste orice? Sau doar ne mințim frumos ca să putem merge mai departe? Voi ce ați fi făcut în locul meu?