Între două lumi: Povestea mea despre familie, alegeri și dorința de a aparține

— Vlad, nu înțeleg! Cum poți să vrei să locuiești cu el? E un străin pentru tine! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu tensiunea din aer.

Aveam șaisprezece ani și simțeam că mă sufoc. Mama, Adina, mă privea cu ochii ei verzi, umezi de furie și neputință. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai. Eu stăteam pe scaunul vechi, cu spătarul rupt, și încercam să-mi găsesc cuvintele.

— Nu e un străin, mamă. E tatăl meu. Chiar dacă nu ați fost împreună niciodată…

— Tatăl tău? Vlad, el n-a fost niciodată aici! A venit doar când a vrut el, cu dulciuri și promisiuni. Eu am stat lângă tine când ai avut febră, când ai plâns după bicicleta stricată, când ai luat primul patru la mate! Eu!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Avea dreptate. Mama fusese acolo mereu. Dar era ceva în mine care nu putea să ignore golul lăsat de absența lui Mark. Tatăl meu biologic. Un om pe care îl vedeam doar de câteva ori pe an, dar care îmi scria mesaje lungi și încerca să mă facă să râd la telefon.

— Nu vreau să te rănesc… Dar simt că trebuie să-l cunosc mai bine. Să văd cum e să stau cu el. Să știu cine sunt.

Mama a izbucnit în plâns. S-a ridicat brusc și a început să strângă vesela de pe masă cu gesturi nervoase.

— Nu înțelegi! Nu știi ce fel de om e! Nici măcar nu m-am gândit vreodată să mă mărit cu el… A fost o greșeală! O greșeală pe care am ales să o păstrez…

Am simțit cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un pumn în piept. Eu eram greșeala. Eu eram alegerea pe care o făcuse din milă sau dintr-un sentiment de vinovăție? Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic, trântind ușa după mine.

În camera mea, am privit poza veche cu mine și Mark la grădina zoologică. Aveam șapte ani atunci. El râdea larg, ținându-mă pe umeri. Era singura amintire clară pe care o aveam cu el fericit lângă mine.

A doua zi, am plecat la școală fără să-i spun mamei „la revedere”. Pe drum, m-am întâlnit cu Radu, cel mai bun prieten al meu.

— Ce-ai pățit, bă? Pari că ai văzut fantome.

— Nimic… Doar că mama nu mă lasă să-l văd mai des pe tata.

Radu a oftat.

— Știi că și eu am trecut prin asta cu tata vitreg… Dar până la urmă tot mama contează. Ea te crește.

Am dat din umeri. Pentru mine nu era atât de simplu. În pauza mare, am primit un mesaj de la Mark: „Vlad, dacă vrei să vii la mine weekendul ăsta, te aștept. Am luat bilete la meci.”

Inima mi-a bătut mai tare. Am știut că trebuie să încerc. Seara, i-am spus mamei că vreau să merg la el două zile.

— Nu! Nu cât timp locuiești sub acoperișul meu! Dacă pleci, să nu te mai întorci!

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Chiar vrei să mă dai afară?

— Nu vreau! Dar nu pot să te las să faci o prostie! El nu știe ce înseamnă să fii tată!

Am plecat totuși. Am luat rucsacul și am coborât scările blocului tremurând. Mark m-a așteptat în fața scării cu mașina lui veche Dacia Logan.

— Salut, campionule! Ești bine?

Nu i-am răspuns. Am urcat și am privit pe geam tot drumul până la apartamentul lui din cartierul Militari. Era curat, ordonat, dar rece. Pe perete era o poză cu el la munte, singur.

— Vlad… știu că nu am fost mereu aici. Dar vreau să recuperez timpul pierdut. Dacă mă lași…

Am dat din cap încet.

— Nu știu dacă pot… Mama zice că ai fost o greșeală.

Mark a oftat adânc.

— Poate pentru ea am fost o greșeală… Dar pentru mine tu nu ești niciodată o greșeală.

Am stat două zile la el. Am mers la meci, am râs, am vorbit despre fotbal și despre școală. Dar seara, când m-am pus în patul străin din camera lui de oaspeți, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește mirosul de ciorbă din bucătăria mamei, vocea ei care mă certa pentru temele nefăcute.

Când m-am întors acasă duminică seara, mama stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns.

— Ai venit…

— Da…

A venit la mine și m-a strâns tare în brațe.

— Vlad… Nu vreau să te pierd. Dar nu pot nici să-ți interzic să-l vezi pe tatăl tău. Doar… promite-mi că nu uiți cine te-a crescut.

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată am simțit că nu trebuie să aleg între ei. Că pot fi al amândurora și totuși al meu însumi.

Astăzi sunt adult și încă port în mine rana copilului care a vrut mereu să aparțină unei familii întregi. Dar oare există familii perfecte? Sau doar oameni care încearcă să se iubească așa cum pot?