Între două lumi: Povestea mea despre loialitate, familie și sacrificiu

— Nu te-am crescut ca să fii sluga altora, Irina! Ți-am spus de atâtea ori, dar tu nu mă asculți!
Vocea mamei răsună în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremură pe cana de ceai, iar ochii ei, odinioară blânzi, ard acum de furie și dezamăgire. Eu stau în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi adun curajul.
— Mamă, nu e vorba de a fi sluga nimănui. E mama lui Radu, e bolnavă. N-are pe nimeni altcineva.
— Și eu ce sunt? Eu nu contez? Eu care te-am crescut singură, eu nu merit să mă vizitezi, să mă ajuți?
Îmi mușc buza de jos și simt cum lacrimile îmi urcă în gât. Nu vreau să plâng. Nu acum. Nu în fața ei.

Am crescut fără tată. L-aș fi vrut acolo la serbări, la primele mele zile de școală, la balul de absolvire. Dar el a plecat când aveam patru ani și n-a mai privit niciodată înapoi. Mama a rămas singură cu mine și cu o grămadă de vise frânte. A muncit la croitorie până i s-au umflat degetele și i s-au adâncit ridurile pe frunte. Toată viața ei s-a învârtit în jurul meu — și poate tocmai de aceea îi e atât de greu să mă lase să plec.

— Irina, tu nu vezi că Radu nici măcar nu te ajută? Toată ziua e la serviciu sau cu prietenii lui. Tu stai și schimbi pampersul la maică-sa! Asta e viață?
— Mamă, nu e chiar așa… Radu muncește mult, dar mă ajută când poate. Și… nu pot s-o las singură. Are Alzheimer. Uneori nici nu știe cine sunt.

Mama oftează adânc și-și freacă fruntea obosită.

— Eu n-am avut pe nimeni să mă ajute când am rămas singură. Dar tu… tu ai ales să fii acolo, nu aici.

Mă simt prinsă între două lumi care se resping ca doi magneți cu aceiași poli. Pe de-o parte, datoria față de mama — femeia care m-a crescut cu sacrificii nespuse, care a renunțat la tot pentru mine. Pe de altă parte, familia în care am intrat: Radu și mama lui, Elena, care acum e doar o umbră a femeii puternice ce fusese odată.

În fiecare dimineață mă trezesc la ora șase. Îi pregătesc Elenei ceaiul cu miere și pâine prăjită — uneori uită să mestece și trebuie să-i reamintesc blând. O spăl, o îmbrac, îi citesc din poeziile preferate ale lui Nichita Stănescu. Când are o zi bună, îmi zâmbește și-mi spune „fata mea”. În zilele rele, mă privește speriată și mă întreabă cine sunt.

Radu vine târziu acasă. Uneori îl simt absent chiar și când e lângă mine. Îl iubesc, dar simt că povara asta ne apasă pe amândoi. Seara, când Elena adoarme, ne certăm în șoaptă:

— Irina, poate ar trebui să o ducem la un azil… Nu mai poți nici tu, nici eu…
— Nu pot s-o fac! Cum să o abandonez acolo? Dacă ar fi mama mea?
— Dar mama ta? Ea ce zice?

Întrebarea lui mă lovește ca un pumn în stomac. Mama mă sună zilnic, uneori doar ca să-mi amintească cât de mult suferă fără mine.

— Irina, vino acasă! Mi-e dor de tine! Am făcut sarmale…
— Mamă, nu pot azi… poate mâine…

Și tot așa, zilele trec una după alta ca niște picături grele de ploaie pe geamul bucătăriei Elenei.

Într-o duminică după-amiază, mama vine neanunțată la apartamentul nostru din cartierul Militari. Intră val-vârtej și o găsește pe Elena murdară pe haine — tocmai avusese un episod urât.

— Uite unde ai ajuns! Slujnică la bătrâna asta!
— Mamă! Nu vorbi așa! E mama lui Radu!
— Dar eu? Eu ce sunt? De ce nu meriți tu să fii fericită?

Nu mai rezist. Mă prăbușesc pe podea și plâng în hohote. Radu vine din dormitor și încearcă să mă ridice.

— Doamnă Maria, vă rog… Irina face tot ce poate…
— Las-o pe Irina! Ea e fata mea! Nu v-am dat-o vouă!

Tensiunea plutește în aer ca un nor gros de praf. Mă simt vinovată față de toți: față de mama mea care se simte abandonată, față de Radu care se simte neputincios, față de Elena care depinde total de mine.

Într-o noapte târzie, stau pe balcon cu o cană de ceai rece în mână și privesc luminile orașului. Îmi aud gândurile răsunând ca niște clopote sparte: cui îi datorez loialitatea mea? Mamei mele care m-a crescut singură sau noii mele familii care are nevoie disperată de mine?

A doua zi dimineață primesc un mesaj scurt: „Nu mai pot fără tine. Mama.”

Merg la ea după-amiază. O găsesc stând pe patul vechi din camera copilăriei mele, cu ochii roșii de plâns.

— Irina… iartă-mă că te-am certat. Mi-e greu fără tine… Dar dacă tu simți că acolo e locul tău acum… n-am ce face.

O îmbrățișez strâns și simt cum se rupe ceva în mine — un fir invizibil între trecut și prezent.

Seara îi spun lui Radu:

— Trebuie să găsim o soluție… Poate o asistentă pentru Elena câteva ore pe zi… Să pot merge și la mama…

El dă din cap obosit:

— Vom încerca… pentru tine.

Viața merge înainte cu pași mici și grei. Încerc să împac două lumi care nu se vor întâlni niciodată cu adevărat.

Mă întreb adesea: cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la fericire?