Între două lumi: Povestea mea despre luptă, tăcere și curaj

— Nu așa se spală faianța, Ilinca! Ai lăsat urme de apă pe oglindă, iar prosoapele nu stau niciodată acolo! Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna din baie ca o sentință. Era ora șapte dimineața, iar eu abia apucasem să-mi beau cafeaua. Rareș, soțul meu, stătea la masă cu ziarul în mână, prefăcându-se că nu aude nimic.

M-am uitat la el cu disperare, sperând să spună ceva, orice. Să mă apere, să mă susțină, să-mi arate că nu sunt singură în propria casă. Dar el doar a oftat și a întors pagina. Am simțit cum un nod mi se formează în gât, același nod care mă sufoca de luni de zile.

Când ne-am mutat la București, după ce Rareș a primit promovarea mult visată, am acceptat ca mama lui să vină să stea cu noi „temporar”, până își găsește o garsonieră. Au trecut doi ani de atunci. Între timp, Mariana s-a instalat definitiv în viața noastră: avea raftul ei în baie, dulapul ei în bucătărie și lista ei de reguli pe frigider. Totul trebuia făcut după cum voia ea: de la modul în care se pune masa, la felul în care se spală rufele sau se aranjează pernele pe canapea.

La început am încercat să mă adaptez. Îmi spuneam că e doar o perioadă grea, că trebuie să fiu răbdătoare. Dar fiecare zi era o nouă probă de răbdare: „Nu pune sare înainte să fiarbă apa!”, „Nu lăsa lumina aprinsă la baie!”, „Nu vorbi tare la telefon după ora nouă!”. Simțeam că mă sufoc, că nu mai am niciun colț al casei doar al meu.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele — pentru a treia oară, pentru că „nu erau destul de curate” — am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am întrebat atunci: oare Rareș chiar nu vede cât de mult mă doare? Sau pur și simplu nu-i pasă? Când am intrat înapoi, el era deja în dormitor, cu ochii în telefon.

— Rareș, putem vorbi?

A ridicat privirea scurt, apoi a dat din cap.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot… Nu mai pot să trăiesc așa. Mă simt ca o străină în casa mea. Mama ta… — vocea mi s-a frânt — …nu mă lasă să respir. Și tu… tu nu spui niciodată nimic.

A oftat din nou.

— Ilinca, știi că mama are nevoie de noi. E singură… Și tu exagerezi uneori.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Asta era tot ce avea de spus? Că exagerez?

În zilele următoare am început să mă retrag tot mai mult în mine. Mergeam la serviciu devreme și rămâneam peste program doar ca să nu ajung acasă prea devreme. Colega mea, Simona, a observat că ceva nu e în regulă.

— Ilinca, ce ai? Pari mereu obosită și tristă…

Am ezitat să-i spun adevărul. Mi-era rușine că nu pot gestiona propria mea familie.

— E doar stresul de la muncă, am mințit.

Dar într-o zi, când am ajuns acasă și am găsit toate hainele mele mutate din dulap „ca să fie ordine”, am simțit că explodez. Am intrat direct în bucătărie unde Mariana tăia legume pentru ciorbă.

— De ce mi-ai mutat hainele?

— Era dezordine! Nu poți trăi așa! Eu nu pot trăi așa!

Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Dar eu? Eu pot trăi așa? În fiecare zi trebuie să fac totul ca tine? Nu mai sunt copil! E casa mea!

Mariana s-a uitat la mine șocată. Rareș a intrat imediat în bucătărie.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic! răspunse Mariana. Ilinca are o criză…

— Nu e o criză! E viața mea! Și nu mai pot!

Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe jos ore întregi prin orașul rece și gri. M-am gândit la părinții mei din Ploiești, la copilăria mea plină de râsete și libertate. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să-mi fie frică să respir?

În acea noapte nu m-am întors acasă. Am dormit la Simona. Dimineața m-a sunat Rareș:

— Unde ești? Mama e foarte supărată…

— Dar tu? Tu ești supărat?

A tăcut.

— Ilinca… hai acasă. Putem vorbi.

M-am întors cu inima grea. În sufragerie era liniște. Mariana stătea cu ochii roșii pe canapea. Rareș m-a luat de mână.

— Trebuie să găsim o soluție. Nu vreau să te pierd.

Pentru prima dată după mult timp am simțit că mă vede cu adevărat.

Au urmat luni grele de discuții, certuri și împăcări. Mariana s-a mutat într-un final la o garsonieră aproape de noi. Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte, dar am început să reconstruim ceva ce credeam pierdut: respectul și liniștea.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc ca mine între două lumi — între dorința de a fi acceptate și nevoia de a fi ele însele? Cât timp trebuie să taci până când vocea ta devine un strigăt? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?