Între două lumi: Povestea mea despre rușine, familie și curaj

— Raluca, iar ai uitat să duci gunoiul! Ai 30 de ani, nu 13! vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă uit la ceas: 22:45. Mă întorc de la birou, obosită, cu ochii roșii de la monitor și cu sufletul greu. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau satisfacția unui nou scandal.

Tata stă în sufragerie, cu telecomanda în mână, prefăcându-se că nu aude. De fapt, nici nu vrea să audă. De când am trecut de 25 de ani și încă nu m-am mutat la casa mea, a devenit invizibil în conflictele dintre mine și mama. Poate îi e rușine cu mine. Poate îi e rușine cu el însuși că nu m-a putut ajuta mai mult.

— Lasă, mamă, că duce Raluca gunoiul dimineață, încearcă el timid.

— Nu, Gheorghe! Acum! Să vadă și ea cum e să ai responsabilități! Să nu creadă că totul i se cuvine!

Îmi iau geaca și ies pe ușă fără să spun nimic. În scara blocului miroase a varză murată și a vechi. Cobor treptele încet, cu sacul greu în mână. Mă gândesc la Vlad. El stă singur, într-o garsonieră mică din Militari. Nu are părinți care să-l bată la cap. Dar nici nu are cine să-i facă o ciorbă caldă când e răcit.

Ne-am cunoscut la firmă, la o ședință plictisitoare despre optimizarea proceselor. El a făcut o glumă despre șeful nostru, iar eu am râs prea tare. Așa a început totul. De doi ani suntem împreună. Am visat de multe ori cum ar fi să ne mutăm împreună, dar salariile noastre abia ne ajung de la o lună la alta. Chiriile sunt scumpe, iar ratele la bancă mă sperie.

Mama nu-l suportă pe Vlad. Spune că nu e „de familie bună”, că părinții lui au divorțat când era mic și că „nu se știe ce gene are”. Tata dă din umeri: „E băiat muncitor, dar nu știu dacă e pentru tine.”

Într-o seară, după ce Vlad m-a condus acasă și ne-am sărutat pe scară, mama ne-a văzut pe vizor. A deschis ușa brusc și a început să țipe:

— Nu ți-e rușine? Săruturi pe scară la vârsta ta? Ce-o să zică vecinii? Și tu, băiete, nu ai altceva mai bun de făcut?

Vlad a roșit și a plecat fără să spună nimic. Eu am intrat în casă cu lacrimi în ochi.

— Mamă, te rog… Nu mai pot! De ce trebuie să fie totul atât de greu?

— Pentru că nu gândești! Pentru că te complaci! La 30 de ani ar trebui să ai casa ta, familia ta! Nu să stai aici ca o adolescentă!

— Și cum să fac asta? Cu ce bani? Tu crezi că nu vreau?

— Dacă ai fi ales altceva… Dacă ai fi ascultat de mine și te-ai fi făcut profesoară ca mine… Dar tu ai vrut „carieră” în IT!

Asta e povestea vieții mele: mereu pe dos față de ce-și dorește mama.

Într-o duminică, Vlad m-a invitat la el acasă. A gătit paste și a pus muzică veche românească. Am râs, am dansat în bucătăria lui micuță și pentru câteva ore am uitat de tot.

— Raluca, hai să încercăm să stăm împreună măcar o lună. Vedem cum e. Poate găsim o soluție.

— Și dacă nu merge? Dacă mama face infarct?

— Nu trăim pentru ea, Raluca. Trăim pentru noi.

M-am întors acasă cu inima frântă între două lumi: cea a părinților mei și cea pe care încercam s-o construiesc cu Vlad.

A doua zi dimineață, mama mă aștepta cu cafeaua pe masă.

— Am vorbit cu mătușa ta din Ploiești. Are o cunoștință care are un băiat inginer. Vrea să te cunoască.

Am izbucnit:

— Mamă! Nu vreau să cunosc pe nimeni! Îl iubesc pe Vlad!

— Vlad nu e pentru tine! O să ajungi ca mine: nefericită într-o căsnicie fără viitor!

Am plecat trântind ușa. La serviciu am plâns în baie. Colega mea, Mihaela, m-a găsit și m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Mihaela, tu cum ai reușit să te muți singură?

— Am făcut credit pe 30 de ani… Dar măcar am liniște acasă.

Seara i-am spus lui Vlad:

— Hai să încercăm. M-am săturat de rușine și de frică.

Am început să caut garsoniere de închiriat. Salariul meu plus al lui Vlad abia ne ajungeau pentru chirie și cheltuieli minime. Mama a aflat și a făcut o criză:

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci niciodată! Să văd cine te ajută când o să ai nevoie!

Tata s-a uitat la mine trist:

— Fata tatii… Ești sigură?

Am plecat cu două valize și inima cât un purice. Primele luni au fost grele: bani puțini, certuri din nimic cu Vlad, dor de casă… Dar pentru prima dată simțeam că trăiesc pentru mine.

Mama nu mi-a vorbit două luni. Tata mă suna pe ascuns.

Într-o zi am primit un mesaj: „Raluca, dacă ai nevoie de ceva… eu sunt aici.” Era de la mama.

Acum stau pe canapeaua noastră micuță din garsonieră și mă gândesc: Oare cât timp trebuie să treacă până când părinții noștri vor înțelege că fericirea noastră nu seamănă cu a lor? Oare câți dintre noi trăim încă viețile pe care le vor alții pentru noi?