Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Tata, nu pot să vin la nuntă. Nu pot să o văd pe Irina lângă tine.

Cuvintele Anei au căzut ca un trăsnet peste liniștea care se așternuse în sufrageria mică, cu miros de cafea și prăjituri de casă. Era sâmbătă seara, iar eu tocmai le spusesem copiilor mei, Ana și Vlad, că m-am hotărât să mă recăsătoresc cu Irina. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă legată de sufletul meu.

— Ana, te rog… Nu vreau să te rănesc. Dar Irina mă face fericit. După tot ce am trecut cu mama voastră… merit și eu o șansă la liniște, nu crezi?

Ana s-a ridicat brusc de pe scaun, cu ochii umezi și obrajii roșii. Vlad, mai mic cu trei ani, stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu o brățară veche de piele. Am simțit că pierd controlul asupra propriei mele vieți, că tot ce construisem cu greu după divorț se năruia din nou.

— Nu e vorba doar despre tine! — a izbucnit Ana. — E despre noi! Despre cum ne simțim noi când o vezi pe Irina ca pe o salvare, iar pe mama ca pe o greșeală! Nu pot… Nu pot să accept asta!

Am rămas singur în sufragerie după ce au plecat. M-am uitat la poza de pe perete: eu, Maria și copiii, într-o vacanță la munte, acum zece ani. Zâmbeam toți patru, fără să știm ce ne așteaptă. Maria m-a părăsit după doisprezece ani de căsnicie. A fost greu pentru toți, dar mai ales pentru copii. Eu am încercat să fiu un tată bun, să nu le lipsească nimic, dar golul din sufletul meu a crescut în fiecare an.

Irina a apărut în viața mea ca o rază de soare într-o zi mohorâtă. Ne-am cunoscut la serviciu, la contabilitate, unde ea venise temporar să ajute cu bilanțul anual. Era caldă, blândă și avea răbdarea pe care eu o pierdusem demult. Cu ea am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o plimbare în parc, un film văzut împreună, o cafea băută în liniște dimineața.

Dar copiii mei nu au văzut niciodată partea asta a poveștii. Pentru ei, Irina era femeia care îmi lua locul de tată, care încerca să le schimbe viața atunci când abia reușiseră să-și găsească echilibrul după divorț.

— Tata, dacă te însori cu ea… nu mai vreau să vin la tine! — mi-a spus Vlad într-o seară, când l-am dus acasă la mama lui.

Am simțit cum mă prăbușesc. Cum să aleg între fericirea mea și dragostea copiilor mei? Cum să le explic că nu vreau să le iau nimic, ci doar să-mi găsesc și eu un rost?

Irina a simțit mereu tensiunea dintre mine și copii. Într-o seară, când am ajuns acasă abătut după încă o discuție eșuată cu Ana, m-a luat de mână și mi-a spus:

— Poate ar trebui să renunțăm… Nu vreau să fiu motivul pentru care copiii tăi te urăsc.

— Nu e vina ta! — am izbucnit eu. — E vina mea că nu știu cum să-i fac să înțeleagă…

— Poate au nevoie de timp. Poate trebuie doar să fii acolo pentru ei, fără să le ceri nimic.

Dar timpul trecea și răceala dintre mine și copii creștea. La aniversarea Anei am mers cu un cadou și un buchet de flori. M-a primit la ușă cu politețe rece.

— Mulțumesc că ai venit… Dar nu rămâne mult, da?

Am stat pe marginea canapelei, privind cum râde cu prietenele ei. M-am simțit ca un străin în propria familie.

Într-o noapte am visat că sunt din nou tânăr, alergând prin parc cu Ana și Vlad mici, ținându-i de mână. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

Am chemat copiii la mine acasă într-o duminică. Le-am pregătit clătite, ca pe vremuri.

— Vreau doar să vă spun ceva — am început cu voce tremurată. — Voi sunteți tot ce am mai scump pe lume. Dar sunt și eu om… Am nevoie de cineva lângă mine. Nu vă cer să o iubiți pe Irina sau să o acceptați imediat. Vreau doar să nu mă pierdeți pe mine.

Ana a lăcrimat în tăcere. Vlad s-a uitat la mine lung.

— Tata… dacă tu ești fericit… poate într-o zi o să putem fi și noi.

Nu știu dacă vor veni la nuntă sau dacă vreodată vor accepta pe deplin alegerea mea. Dar știu că nu pot trăi mereu între două lumi.

Mă întreb uneori: oare e corect să-mi urmez inima dacă asta îi rănește pe cei pe care îi iubesc cel mai mult? Sau sacrificiul meu ar aduce doar mai multă nefericire tuturor? Ce ați face voi în locul meu?