Între două lumi: Povestea unei familii dezbinate de sacrificii

— E doar familie, Vlad! Sigur poți găsi un burger în plus pentru nepotul tău, nu-i așa?

Vocea Oanei răsuna peste curtea mică, printre mirosul de fum și râsetele copiilor. Mâna ei, cu unghiile roase, ținea strâns de mâna lui Radu, băiatul ei de opt ani, care mă privea cu ochi mari și umezi. În jurul nostru, grătarul sfârâia, iar tata își freca palmele de șorțul vechi, încercând să pară că nu aude discuția. Mama, ca de obicei, tăcea și privea în pământ.

Am inspirat adânc. Era a treia oară în acea seară când Oana îmi cerea ceva „mărunt”. Prima dată fusese o sticlă de suc pentru copii, apoi să-i țin locul la salată, iar acum burgerul. M-am uitat la tava cu carne: făcusem exact câte unul pentru fiecare. Nu era vorba despre mâncare. Era despre principiul ăla vechi, nespus, că Vlad trebuie să cedeze mereu.

— Oana, am făcut câte unul pentru fiecare. Dacă vrei, îi dau pe al meu lui Radu, dar… — am început eu, dar ea m-a întrerupt cu un gest nervos.

— Lasă, Vlad! Mereu faci din țânțar armăsar! E copilul meu, nu poate să rămână flămând!

Radu s-a ascuns după ea. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când eram pus în situația asta. De când tata s-a îmbolnăvit și eu am rămas „bărbatul casei”, toți au presupus că pot duce orice pe umeri. Că pot renunța la orice pentru ei.

Am întins burgerul meu spre Radu. L-a luat fără să spună nimic și s-a dus lângă ceilalți copii. Oana mi-a aruncat o privire triumfătoare și s-a întors spre mama.

— Vezi? Așa e Vlad. Mereu sare în ajutor.

Mama a oftat și a început să strângă farfuriile goale. Tata s-a retras în bucătărie, șchiopătând ușor. Am rămas singur lângă grătar, cu mâinile goale și un gol în piept.

Mi-am amintit de copilărie. Cum Oana era mereu „micuța”, cea care trebuia protejată. Eu eram cel responsabil, cel care trebuia să renunțe la jucării, la deserturi, la timpul cu prietenii ca să o ajut pe ea la teme sau să o duc la școală. Tata îmi spunea mereu: „Ești băiat mare, Vlad! Tu trebuie să ai grijă de toți.”

Anii au trecut. Oana a crescut fără griji, mereu cu cineva care să-i rezolve problemele. Eu am rămas acasă când tata s-a îmbolnăvit, am renunțat la facultatea din București ca să-l ajut pe el și pe mama. Oana s-a mutat la Cluj cu un băiat pe care abia îl cunoștea și a revenit acasă doar când avea nevoie de bani sau ajutor.

Acum, după ani de sacrificii tăcute, mă simțeam golit. M-am dus în bucătărie după tata.

— Tată…

El s-a uitat la mine peste ochelari.

— Știu ce vrei să spui, Vlad. Dar e familie. Pentru familie faci orice.

— Dar cât? Cât pot să mai dau din mine până nu mai rămâne nimic?

Tata a tăcut. Apoi a spus încet:

— Eu am făcut tot ce am putut pentru voi. Poate nu am știut să vă arăt altfel…

Am ieșit afară și m-am așezat pe treptele casei. Oana râdea cu mama la masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Radu alerga cu ceilalți copii prin curte.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar: un mesaj de la Andreea, colega mea de la serviciu. „Ai reușit să-ți iei liber pentru weekend? Poate mergem la munte.”

Am zâmbit amar. Nu-mi aminteam ultima dată când făcusem ceva doar pentru mine.

Seara a trecut greu. După ce toți au plecat, mama a venit lângă mine.

— Vlad… știu că nu e ușor. Dar Oana e mai slabă decât tine. Tu ești stâlpul nostru.

— Și dacă stâlpul ăsta crapă?

Mama a oftat și m-a mângâiat pe umăr.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la visele pe care le-am lăsat baltă pentru alții, la prietenii pierduți pe drum, la relațiile ratate pentru că mereu trebuia să fiu „acolo” pentru familie.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la Oana.

— Vlad, poți să mă ajuți cu mutatul? Plec peste două zile și nu am reușit să împachetez nimic…

Am închis ochii și am inspirat adânc.

— Oana… poate ar trebui să te descurci singură de data asta.

A tăcut câteva secunde.

— Nu te recunosc… Ce-i cu tine?

— Poate că ar trebui să mă recunosc eu însumi prima dată.

Am închis telefonul și m-am uitat pe geam la soarele care răsărea peste blocurile gri ale orașului nostru mic.

Poate că familia înseamnă sacrificiu. Dar unde tragem linia? Când devine sacrificiul o povară care ne strivește? Voi ce ați face în locul meu?