Între două lumi: Povestea unei mame singure din București

— Nu mai insista, Irina! Ți-am spus de atâtea ori: nu pot să-ți cresc copiii! Am și eu viața mea!
Vocea mamei mele, ascuțită și rece, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragazul vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era a treia oară în săptămâna aceea când o rugam să stea cu copiii măcar două ore, cât să pot merge la interviul de angajare la supermarketul din colț.

— Mamă, te rog… Nu mai știu ce să fac. Nu am cu cine să-i las. Dacă nu mă angajez, nu avem din ce trăi! am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

Ea s-a ridicat brusc de pe scaun, și-a luat geanta și a ieșit fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit cu un zgomot sec, iar liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă.

Așa începe fiecare zi din viața mea de când Radu nu mai e. S-a dus într-o dimineață la muncă și nu s-a mai întors. Un accident stupid pe șantier. Trei copii mici — Vlad de șapte ani, Ilinca de cinci și Daria de doi — și o mamă care nu vrea sau nu poate să mă ajute. Tata a murit demult, iar sora mea, Adina, e plecată în Italia. Vorbim rar, iar când o facem, totul se reduce la „Ține-te tare, Irina! O să fie bine.”

Dar nu e bine. Nu e deloc bine. În fiecare dimineață mă trezesc înainte de răsărit, pregătesc sandvișuri cu ce găsesc prin frigider — uneori doar pâine cu margarină — și îi îmbrac pe copii în hainele rămase mici de la verișori. Vlad mă întreabă mereu:

— Mami, când vine tati acasă?

Nu știu ce să-i răspund. Îl strâng tare în brațe și îi spun că tati e acolo sus și ne veghează.

Am încercat să găsesc ajutor peste tot: la vecini, la prietenele din liceu, la biserică. Toți au problemele lor. „Îmi pare rău, Irina, dar și eu am copii mici.” „Nu pot azi, poate altădată.” „De ce nu te ajută mama ta?”

Asta mă doare cel mai tare. Mama mea, cea care m-a crescut singură după ce tata a murit de cancer, refuză să-și vadă nepoții mai mult de o oră pe lună. „Am suferit destul în viață”, îmi spune mereu. „Acum vreau să trăiesc pentru mine.”

Într-o zi, după ce am lăsat copiii la grădiniță și la școală (cu greu am convins directoarea să-i primească pe toți fără toate actele la zi), am fugit la interviul de la supermarket. Managerul, domnul Popescu, m-a privit lung:

— Aveți experiență?
— Nu prea… Am lucrat doar ca vânzătoare la un magazin mic înainte să se nască Daria.
— Programul e greu: ture de noapte, weekenduri… Aveți cu cine lăsa copiii?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— O să mă descurc… trebuie să mă descurc.

Mi-a zâmbit trist.

— Vă sunăm noi.

Nu m-au sunat niciodată.

Seara, când am ajuns acasă, Ilinca plângea că o doare burta. Daria avea febră. Vlad încerca să le liniștească pe amândouă cu jucăriile lui vechi. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, te rog… Daria are febră mare. Nu știu ce să fac!
— Sună la salvare! Eu nu pot veni acum. Sunt la cinema cu prietenele mele.

Am simțit că mă prăbușesc. Am luat-o pe Daria în brațe și am fugit la spital cu un taxi plătit din ultimii bani din portofel. Doctorița m-a certat că nu am venit mai devreme și că nu am asigurare medicală pentru copii.

— Doamnă, trebuie să vă descurcați! Statul nu poate face totul pentru dumneavoastră!

M-am simțit mică, invizibilă. Nimeni nu vede cât mă zbat.

Într-o seară, după ce copiii au adormit îmbrățișați unul în altul pe canapeaua veche din sufragerie, am început să plâng în hohote. Am scris un mesaj lung Adinei:

„Nu mai pot. Mă simt singură și neputincioasă. Mama nu vrea să mă ajute deloc. Mi-e frică pentru copii. Mi-e frică pentru mine.”

Mi-a răspuns abia după două zile:

„Irina, știu că e greu… Dar aici nu e mai ușor. Dacă vrei, încearcă să vii cu copiii la mine în Italia.”

Cum să plec? Cum să las totul în urmă? Cum să-mi smulg copiii din singurul lor univers?

Într-o duminică dimineață, mama a venit neanunțată. A intrat tăcută în casă și s-a uitat lung la noi: copiii murdari pe obraji de la dulceața de prune, eu obosită și cu ochii umflați de plâns.

— Irina… poate că am greșit că nu te-am ajutat mai mult. Dar nici eu nu mai am putere…

A început să plângă și ea. Ne-am îmbrățișat pentru prima dată după luni întregi.

Dar viața nu s-a schimbat peste noapte. A doua zi mama a dispărut din nou în lumea ei.

Acum scriu aceste rânduri cu Daria dormind lângă mine și Vlad citind o carte veche de povești surorii lui Ilinca. Nu știu ce va fi mâine. Nu știu dacă voi reuși să le ofer copiilor mei o viață mai bună sau dacă voi ceda sub greutatea tuturor problemelor.

Dar mă întreb: oare cât de mult putem cere de la cei dragi? Și cât putem duce singuri înainte ca sufletul să ni se frângă definitiv?