Între două lumi: Povestea unei mame singure din București

— Mamă, vreau să vorbim ceva serios. Vlad stătea în picioare în mijlocul sufrageriei noastre mici, cu ochii fixați în podea. Era trecut de miezul nopții, iar Ana, sora lui mai mică, trântea ușa camerei ei după încă o ceartă legată de cine spală vasele. Eu mă sprijineam de chiuvetă, cu mâinile reci și inima bătându-mi nebunește.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat încercând să-mi ascund oboseala din voce.

— M-am hotărât. Vreau să mă însor cu Irina. Și… am vrea să locuim aici, cu tine și cu Ana. Nu ne permitem altceva acum.

M-am uitat la el ca și cum nu-l mai recunoșteam. Vlad avea doar douăzeci și unu de ani. Îl crescusem singură de când tatăl lui ne-a părăsit pentru o altă femeie din cartierul nostru din Drumul Taberei. Am muncit pe rupte ca să nu le lipsească nimic, dar apartamentul nostru cu două camere era deja prea mic pentru trei suflete. Acum urma să fim cinci?

— Vlad, nu e așa simplu… am început eu, dar el m-a întrerupt.

— Știu că nu e simplu! Dar nu avem altă soluție. Irina e însărcinată.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am așezat pe marginea scaunului, încercând să-mi adun gândurile. În minte mi se derulau imagini cu mine alergând după două joburi, cu Ana plângând că nu are loc să-și facă temele, cu vecinii bârfind la colț despre familia noastră „fără bărbat în casă”.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? am șoptit.

— Mi-a fost frică… Nu vreau să te supăr. Dar nu avem bani de chirie și nici părinții Irinei nu ne pot ajuta.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, ascultând respirația grea a Anei din camera cealaltă și gândindu-mă la toate sacrificiile făcute până atunci. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea permisivă, poate prea ocupată cu grijile ca să-i văd pe ei cu adevărat.

Dimineața, Ana a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Mamă, nu vreau să vină Vlad cu Irina aici! Eu unde o să mai am intimitate? Deja suntem înghesuiți! Și dacă vine și un copil… eu nu mai pot!

Am încercat s-o liniștesc, dar nici eu nu știam ce să-i spun. Avea dreptate. Dar Vlad era fiul meu cel mare. Cum să-l las pe drumuri?

Seara următoare am avut o discuție în familie. Vlad și Irina au venit împreună, ținându-se de mână. Irina era palidă și tăcută.

— Știu că nu e ușor pentru nimeni, a spus Vlad. Dar vă promit că o să ajut la cheltuieli. O să-mi caut încă un job.

Ana a izbucnit:

— Și eu ce fac? O să dorm în bucătărie? Sau poate mă mut la tata, dacă tot vă pasă așa mult de Vlad!

M-am simțit prinsă la mijloc între doi copii care aveau nevoie de mine în moduri diferite. Am început să plâng fără să vreau.

— Nu știu ce să fac… Nu mai pot! am strigat. Vreau doar să fim bine toți, dar simt că mă sufoc!

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a ridicat și m-a îmbrățișat.

— Mamă, îmi pare rău că te punem în situația asta… Dar nu știu unde altundeva să mergem.

În zilele care au urmat, am încercat să găsim soluții. Am vorbit cu vecinii, am căutat anunțuri de chirii ieftine prin Militari și Rahova, dar totul era peste posibilitățile noastre. Am mers la serviciu ca un robot, iar seara mă întorceam acasă unde tensiunea creștea pe zi ce trecea.

Ana s-a închis tot mai mult în ea. A început să lipsească de la școală și să iasă cu prieteni despre care nu știam nimic. Într-o seară a venit acasă târziu, mirosind a alcool.

— Ce se întâmplă cu tine? am întrebat-o speriată.

— Nimic! Poate dacă ai avea timp și pentru mine ai vedea! Dar tu ești mereu ocupată cu problemele lui Vlad!

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea vinovăției. Îmi doream doar să le fie bine amândurora, dar părea că orice alegere făceam răneam pe cineva.

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe Ana plângând în baie.

— Mamă… nu mai pot aici. M-am gândit să mă mut la tata pentru o vreme.

M-am uitat la ea și am văzut cât de mult suferise fără ca eu să-mi dau seama. Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că voi face tot ce pot ca lucrurile să fie mai bine.

În cele din urmă, Vlad și Irina s-au mutat la noi. A fost greu — foarte greu. Ne-am certat des pe spațiu, pe bani, pe cine spală rufele sau cine stinge lumina la baie. Dar am învățat să ne ascultăm mai mult unii pe alții.

Ana s-a mutat temporar la tatăl ei, dar venea des în vizită și încet-încet relația noastră s-a reparat. Vlad lucra ziua și noaptea făcea livrări cu bicicleta prin oraș ca să strângă bani pentru o garsonieră.

Au fost luni grele, pline de lacrimi și reproșuri, dar și de momente în care ne-am ținut strâns unul de altul când totul părea pierdut.

Acum stau pe balconul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei și privesc luminile orașului. Îmi dau seama că viața nu e niciodată simplă pentru o mamă singură — mereu trebuie să alegi între sacrificiu și limitele propriei puteri.

Oare cât poți duce pentru copiii tăi fără să te pierzi pe tine? Unde tragi linia între iubire și supraviețuire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?