Între două lumi: Povestea unei nurori nedorite

— Nu poți să înțelegi, Irina! Nu poți! strigă doamna Maria, cu ochii umezi, în timp ce eu încercam să-mi adun curajul să-i răspund. Stăteam amândouă în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită, iar cuvintele ei tăiau aerul ca un cuțit. — Nu ești mama lui Vlad! Nu vei fi niciodată!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad, băiețelul de opt ani al soțului meu, era în camera alăturată, probabil ascultând fiecare cuvânt. Îmi venea să fug, să mă ascund undeva unde nu există trecut, nici comparații, nici priviri acuzatoare. Dar nu puteam. Pentru că îl iubeam pe Mihai și voiam să fiu o mamă bună pentru Vlad, chiar dacă nu eram mama lui biologică.

Cinci ani au trecut de când Mihai a divorțat de Simona. Cinci ani în care am încercat să construim ceva nou, dar trecutul nu ne-a lăsat niciodată în pace. Doamna Maria, mama lui Mihai, nu a acceptat niciodată despărțirea. Pentru ea, Simona era fiica perfectă, iar eu eram doar o intrusă care a distrus familia. În fiecare duminică, când venea la noi „să-l vadă pe Vlad”, găsea mereu un motiv să mă critice: ba că nu gătesc ca Simona, ba că nu știu să calc cămășile cum trebuie, ba că Vlad e prea tăcut lângă mine.

— De ce nu o chemați și pe Simona la ziua lui Vlad? m-a întrebat într-o zi, cu vocea aceea dulceagă care ascundea o otravă subtilă.

— Pentru că Mihai nu vrea. Și nici Vlad nu pare să-și dorească asta, am răspuns încet.

— Nu știi tu ce-și dorește copilul! a izbucnit ea. Tu nu ești mama lui!

Mihai încerca să mă susțină, dar era prins la mijloc. Îl vedeam cum se frământă între loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine. Uneori tăcea, alteori încerca să schimbe subiectul. Dar rana rămânea acolo, deschisă.

Într-o seară, după încă o ceartă cu doamna Maria, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Mihai s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Știu că e greu… Dar te rog, ai răbdare cu mama. Nu poate trece peste ce s-a întâmplat.

— Dar eu? Eu cum trec peste? am șoptit printre lacrimi.

Nu mi-a răspuns. Poate nici el nu știa.

Cel mai greu era cu Vlad. Copilul simțea totul. Uneori mă privea cu ochi mari și triști, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu găsea cuvintele. Alteori se retrăgea în camera lui și desena case despărțite de garduri înalte. Într-o zi l-am întrebat:

— Vlad, ce-ai vrea să facem împreună weekendul acesta?

S-a uitat la mine și a spus încet:

— Putem merge la bunica? Poate vine și mama…

Mi s-a rupt sufletul. Știam că nu pot concura cu dorul lui de familia pe care a pierdut-o. Știam că oricât m-aș strădui, pentru el voi fi mereu „Irina”, nu „mama”.

Într-o dimineață de toamnă, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la doamna Maria. Scrisul ei tremurat spunea: „Irina, te rog să te gândești dacă nu ar fi mai bine pentru toți să pleci. Vlad are nevoie de familia lui adevărată.” Am simțit că mă sufoc. Am vrut să-i răspund urât, dar m-am abținut. Am rupt scrisoarea și am aruncat-o la gunoi.

În acea seară, am avut o discuție lungă cu Mihai.

— Nu mai pot trăi așa… Nu vreau ca Vlad să crească într-o casă plină de ură și resentimente.

— Vrei să pleci? m-a întrebat el speriat.

— Nu vreau să plec… Dar nici nu vreau să fiu mereu ținta frustrării mamei tale. Trebuie să alegem: ori construim ceva nou împreună, ori ne lăsăm sufocați de trecut.

Mihai a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— O să vorbesc cu mama. Trebuie să înțeleagă că tu faci parte din viața mea acum.

A doua zi dimineață, Mihai a mers la doamna Maria. Nu știu exact ce i-a spus, dar după aceea femeia m-a privit altfel. Nu cu dragoste, dar nici cu aceeași răceală ostilă. Poate că a înțeles că nu poate schimba trecutul.

Cu timpul, lucrurile s-au mai liniștit. Vlad a început să-mi spună „mami Irina” din când în când, iar doamna Maria a acceptat să vină la noi fără să o invoce mereu pe Simona. Dar rana rămâne acolo — o rană care se vindecă greu.

Uneori mă întreb: oare cât timp trebuie să treacă până când un om e acceptat cu adevărat într-o familie care nu l-a dorit niciodată? Și câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru liniștea unui copil care nu are nicio vină?