Între două lumi: Povestea unei nurori și a soacrei sale într-un București care nu iartă

— Irina, nu mai pot! Nu mai pot să văd cum vă chinuiți aici, în orașul ăsta scump și rece!
Vocea doamnei Mariana răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu ochii umezi de oboseală după încă o noapte nedormită. Vlad era deja la muncă, iar eu încercam să-mi găsesc motivația să deschid laptopul pentru încă o zi de muncă remote.
— Mamă, te rog… Nu e nevoie să vii iar cu pachete și bani. Ne descurcăm.
Adina, cumnata mea, intrase pe ușă fără să bată, cu privirea tăioasă și vocea ridicată. Întotdeauna apărea exact când nu trebuia, ca un ceasornic setat pe discordie.
— Dar Adina, nu vezi că Irina abia se ține pe picioare? Vlad muncește de dimineață până seara, iar chiria asta ne omoară pe toți!
— Nu e treaba ta! Lasă-i să se descurce singuri! Dacă tot îi ajuți, n-o să învețe niciodată!
Am simțit cum mă strâng lacrimile în gât. Nu voiam să fiu motivul certurilor dintre ele. Dar adevărul era că aveam nevoie de ajutor. Salariul meu abia acoperea facturile, iar Vlad lucra peste program ca să putem plăti chiria la garsoniera asta sufocantă din Drumul Taberei.

Când am venit prima dată la București, totul părea posibil. Vlad primise un job bun la o firmă de IT, eu găsisem ceva part-time pe online. Ne-am mutat cu speranțe mari și cu promisiunea că „ne facem un rost”. Dar orașul ăsta nu iartă pe nimeni. Prețurile crescuseră peste noapte, iar salariile nu țineau pasul. Într-o zi am rămas fără apă caldă două săptămâni, în alta am stat pe întuneric pentru că uitasem să plătim factura la timp.

Mama lui Vlad venea des din Ploiești cu sacoșe pline: ouă de la țară, borcane cu zacuscă, câte o bancnotă strecurată discret sub fața de masă. Îmi era rușine să accept, dar altfel nu ne-am fi descurcat. Adina însă nu suporta asta. Ea avea un job bun la bancă și locuia singură într-un apartament cu trei camere. Spunea mereu că „ajutorul îi face pe oameni slabi”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între ele, am rămas singură cu doamna Mariana în bucătărie.
— Irina, eu știu cum e să nu ai pe nimeni aici. Când am venit prima dată la București, eram doar eu și o valiză… Am dormit pe jos în chirie și am plâns nopți întregi. Dacă nu m-ar fi ajutat cineva, n-aș fi reușit niciodată.
Mi-a luat mâna între palmele ei aspre și mi-a zâmbit trist.
— Nu vreau să vă fac rău… Dar Adina… ea nu înțelege.
— Poate că are dreptate… Poate ar trebui să ne descurcăm singuri…
— Nu! Să nu asculți de ea! Familia trebuie să fie sprijin, nu povară!

În acea noapte m-am gândit mult la ce spusese Adina. Poate că eram slabă. Poate că ar fi trebuit să mă zbat mai mult, să nu accept ajutorul nimănui. Dar apoi mi-am amintit de copilăria mea din Bacău, când mama mea făcea schimb de zahăr pe ouă cu vecinii ca să avem ce pune pe masă. Oare era mama slabă? Sau doar om?

Tensiunea dintre mine și Adina a crescut cu fiecare vizită a doamnei Mariana. Într-o zi, când Vlad a venit acasă obosit și nervos pentru că primise o amendă la metrou, Adina a apărut din nou pe neașteptate.
— Vlad, trebuie să-ți controlezi soția! Mama nu mai are bani nici pentru ea! O stoarceți ca pe o lămâie!
Vlad a izbucnit:
— Adina, tu ai habar cât costă viața aici? Tu ai habar cât muncim? Dacă mama vrea să ne ajute, e treaba ei! Nu te mai băga!
Adina a trântit ușa și a plecat fără să mai spună nimic.

În acea seară am plâns amândoi în tăcere. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că nu câștigam destul, pentru că acceptam ajutorul soacrei mele, pentru că eram motivul conflictului dintre frați.

Au trecut luni de zile în care relațiile s-au răcit. Doamna Mariana venea tot mai rar și tot mai tristă. Într-o zi mi-a spus:
— Irina, mă simt ca o străină între copiii mei… Nici nu mai știu dacă fac bine sau rău…

Am încercat să-i explic Adinei cât de mult contează pentru noi ajutorul mamei lor. Am invitat-o la noi la masă într-o duminică și i-am povestit despre nopțile în care nu aveam ce mânca sau despre facturile care ne sufocau.

— Și tu crezi că eu n-am trecut prin greutăți? m-a întrebat ea cu vocea tremurândă.
— Nu zic asta… Dar poate că uneori avem nevoie unii de alții mai mult decât vrem să recunoaștem.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:
— Poate ai dreptate… Poate că am fost prea dură.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Dar ceva s-a rupt din zidul dintre noi. Doamna Mariana a început să vină din nou cu sacoșele ei pline de dragoste și grijă, iar Adina a început să ne întrebe din când în când dacă avem nevoie de ceva.

Viața la București e în continuare grea. Chiria crește, salariile ba. Dar acum simt că nu mai suntem singuri împotriva orașului.

Mă întreb adesea: Oare cât de mult ar trebui să acceptăm ajutorul celor dragi? Unde se termină demnitatea și unde începe iubirea adevărată?