Între două lumi: Povestea unei prietenii forțate

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că nu mă suportă? am izbucnit, trântind ușa camerei mele atât de tare încât tabloul cu peisajul marin s-a clătinat pe perete.

Mama a rămas în prag, cu mâinile strânse la piept, încercând să-și ascundă lacrimile. — Te rog, Ana, încearcă să fii mai înțelegătoare. Și pentru mine e greu. Dar trebuie să-i dai o șansă Emmei. E familia noastră acum.

Familia noastră? Cuvintele astea mă loveau ca un val rece. Pentru mine, familia era tata, bunicii de la Constanța, mirosul de sare și nisip fierbinte, nu această casă nouă, cu miros de mobilă proaspăt lăcuită și cu o fată care mă privea mereu de parcă i-aș fi invadat teritoriul.

Emma era cu un an mai mare decât mine, dar părea să aibă zece ani în plus la capitolul sarcasm și răutate. Prima dată când am întâlnit-o, mi-a analizat hainele cu un zâmbet superior și a spus: — Asta e tot ce ai? La noi la liceu, fetele nu poartă așa ceva.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu eram obișnuită cu astfel de remarci. La Constanța, prietenele mele râdeau cu mine, nu de mine. Aici, fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire.

În primele săptămâni după nuntă, mama insista să petrecem timp împreună. — Mergeți la film! Faceți o plimbare în parc! Poate mergeți la cumpărături!

Emma își dădea ochii peste cap și își butona telefonul fără să răspundă. Când eram doar noi două, tăcerea era apăsătoare. Odată, am încercat să sparg gheața:

— Îți place să citești?

— Nu prea. Dar tu pari genul care citește chestii plictisitoare, nu?

Mi-am mușcat buza și am renunțat. Orice încercare de apropiere se lovea de un zid rece și gros.

Seara, când mama venea să mă întrebe cum a fost ziua, îi spuneam mereu același lucru: — Bine. Nimic special.

Dar adevărul era că mă simțeam tot mai singură. Tata mă suna des, dar nu voiam să-l îngrijorez. Îi povesteam doar despre școală și despre cât de mult îmi lipsesc plimbările pe faleză.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Emma — care îmi aruncase în față că „nu voi fi niciodată sora ei” — am fugit în parc. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng în hohote. O bătrânică s-a apropiat și mi-a întins un șervețel.

— E greu să te adaptezi la ceva nou, draga mea. Dar uneori oamenii au nevoie de timp.

Am zâmbit trist și i-am mulțumit. Dar nu aveam răbdare să aștept ca Emma să se schimbe.

Într-o seară, mama a venit la mine cu ochii roșii:

— Ana, te rog… Nu știu ce să mai fac. Mă doare să vă văd așa. Am crezut că dacă vă aduc împreună, o să fie mai ușor pentru toți.

— Poate că nu poți forța oamenii să fie familie, am spus eu încet.

Mama a oftat și a ieșit din cameră fără să spună nimic.

A doua zi dimineață, Emma mi-a lăsat un bilet pe birou: „Nu trebuie să ne prefacem că suntem surori. Dar dacă vrei să nu ne mai certăm, hai să stabilim niște reguli.”

Am citit biletul de câteva ori. Era primul pas spre o conviețuire civilizată? Sau doar încă o dovadă că nu mă va accepta niciodată?

Am decis să-i răspund: „Regulile sunt bune. Dar poate ar trebui să încercăm măcar să fim politicoase una cu cealaltă.”

În următoarele zile, atmosfera s-a mai relaxat puțin. Ne salutam dimineața, ne lăsam spațiu una alteia și nu mai comentam hainele sau obiceiurile celuilalt. Era puțin, dar era un început.

Totuși, când venea weekendul și mama insista să facem activități împreună — gătit, jocuri de societate sau ieșiri la mall — tensiunea revenea imediat. Emma găsea mereu motive să plece sau să se certe cu mine din nimicuri.

Într-o seară ploioasă de toamnă, după o discuție aprinsă despre cine spală vasele, Emma a izbucnit:

— De ce nu te duci la taică-tu dacă tot nu-ți place aici?

M-am blocat. Nu mă așteptam la atâta cruzime. Am fugit în camera mea și am sunat-o pe bunica:

— Bunico, pot veni la voi weekendul ăsta?

— Sigur că da, draga mea! Te așteptăm cu drag.

Când am ajuns la Constanța, marea m-a primit cu valuri liniștite și aer sărat. Bunica m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Știu că ți-e greu acolo. Dar uneori trebuie să lupți pentru locul tău în lume.

M-am întors acasă după două zile cu sufletul mai ușor. Am decis că nu voi mai lăsa răutățile Emmei să mă afecteze atât de tare. Am început să ies mai mult cu colegii de la școală și să-mi găsesc propriile bucurii mici: o carte bună, o plimbare prin parc, un ceai cald seara.

Mama a observat schimbarea:

— Pari mai liniștită… Ce s-a întâmplat?

— Am înțeles că nu pot controla ce simte Emma pentru mine. Dar pot controla cum reacționez eu.

Relația cu Emma nu s-a transformat într-o prietenie adevărată, dar am reușit să trăim împreună fără conflicte majore. Poate că unele răni au nevoie de timp ca să se vindece — sau poate că unele lucruri pur și simplu nu pot fi forțate.

Mă întreb adesea: oare cât de mult putem schimba oamenii din jurul nostru? Sau trebuie doar să-i acceptăm așa cum sunt și să ne găsim locul printre ei?