Între două lumi: Soțul meu și familia mea, o ruptură imposibil de reparat?

— Nu vreau să-i mai văd în casa asta, Ioana! Niciodată!
Vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în sufrageria mică, cu pereții galbeni pal, unde încă mai mirosea a cozonac de la mama. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui tăioasă mă făcea să mă simt ca un copil prins cu minciuna.
— Vlad, sunt părinții mei… Nu poți să…
— Ba pot! Și am făcut-o! Dacă nu-ți convine, poți pleca și tu cu ei!

Nu era prima ceartă, dar era prima dată când simțeam că nu mai am aer. M-am ridicat încet, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Acum trei ani, când ne-am mutat împreună, Vlad era blând, atent, chiar timid cu ai mei. Mama îl adora, tata îl invita la pescuit pe lacul din spatele casei lor din Ploiești. Dar ceva s-a rupt. Poate a fost acea discuție la masa de Crăciun, când tata a făcut o glumă neinspirată despre salariul lui Vlad. Sau poate când mama a insistat să-mi cumpere o rochie nouă, iar el a considerat că ne invadează intimitatea.

De atunci, fiecare întâlnire era un câmp minat. Vlad devenea tot mai irascibil, iar eu eram prinsă între două lumi. Familia mea mă suna zilnic: „Ioana, ce faceți? Să venim să vă ajutăm cu zugrăvitul?” Eu inventam scuze: „Nu e momentul potrivit… Vlad e ocupat…”.

Într-o seară, după ce am închis telefonul cu mama, Vlad a intrat val-vârtej în bucătărie.
— Ce tot vor? Nu vezi că nu avem nevoie de ei? De ce nu le spui clar să ne lase în pace?
— Sunt părinții mei, Vlad! Nu pot să-i alung!
— Ba poți! Dacă vrei liniște aici!

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că nu știu să trasez limite. Poate că iubirea mea pentru Vlad e egoistă dacă îi rănesc pe ai mei. Dar cum să aleg? Într-o zi, am încercat să vorbesc cu el calm:
— Vlad, te rog… Hai să găsim o cale de mijloc. Să vină doar la zilele noastre de naștere, sau de Paște…
El m-a privit rece:
— Nu vreau compromisuri. Ori eu, ori ei.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am dus la serviciu cu ochii umflați și colega mea, Mirela, m-a tras deoparte:
— Ioana, ce-ai pățit? Parcă nu mai ești tu…
Am izbucnit:
— Nu mai pot! Soțul meu nu vrea să-mi vadă familia! Mă simt ca într-o colivie…
Mirela m-a îmbrățișat și mi-a spus ceva ce nu voiam să aud:
— Oamenii care te iubesc nu te izolează.

Am început să mă gândesc serios la asta. Vlad nu era violent fizic, dar fiecare interdicție era ca o palmă invizibilă. Îmi lipsea mirosul de ciorbă din bucătăria mamei, râsul tatălui meu când povestea bancuri vechi. Îmi lipseau chiar și certurile noastre despre politică la masa de duminică.

Într-o duminică, am mers singură la părinți. Mama m-a privit lung:
— Ce se întâmplă între voi?
Tata a tăcut, dar ochii lui spuneau totul.
Am mințit din nou:
— E stresat la muncă…
Mama mi-a luat mâinile între ale ei:
— Ioana, nu lăsa pe nimeni să te rupă de noi. Oricât l-ai iubi.

Când m-am întors acasă, Vlad era pe canapea, cu televizorul dat tare.
— Ai fost la ai tăi?
Am dat din cap.
— Ți-am spus că nu vreau asta!
— Vlad, nu pot trăi fără ei! Nu pot trăi fără tine! Ce vrei să fac?
El a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Dacă îi alegi pe ei… eu plec.

Zilele au trecut greu. Am început să mă simt străină în propria casă. Nu mai găteam împreună, nu mai râdeam la filme proaste. Fiecare discuție era o negociere dureroasă.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am găsit curajul să-i spun adevărul:
— Vlad… Nu pot trăi fără familie. Dacă mă iubești cu adevărat, trebuie să accepți că ei fac parte din mine.
El s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără un cuvânt.

Au trecut două zile fără niciun semn de la el. Am dormit la mama și tata, care m-au primit fără întrebări. În liniștea camerei mele de copil am realizat că uneori dragostea nu e suficientă dacă vine cu prețul singurătății.

Vlad s-a întors într-o dimineață devreme. Avea ochii roșii și barba nerasă.
— Ioana… Mi-e greu fără tine. Dar nu pot trăi cu ai tăi mereu peste noi…
L-am privit lung:
— Nici eu nu pot trăi fără ei. Dar nici fără tine…

Am decis să mergem la terapie de cuplu. Nu știu dacă vom reuși să reparăm tot ce s-a rupt între noi și familia mea. Dar știu că nu vreau să mai aleg între cei pe care îi iubesc.

Oare câți dintre noi au fost puși vreodată în situația asta? Să aleagă între partener și familie? Unde se termină loialitatea față de cel iubit și unde începe datoria față de rădăcinile tale?