Între Două Mame: Povestea Unei Inimi Frânte Între Datorie și Iubire

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu pe placul tuturor! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce țineam în brațe copilul care plângea neîncetat. Mama s-a uitat la mine cu o privire aspră, dar și cu o urmă de milă. — Trebuie să fii tare, Maria. Așa e viața. Nu poți să cedezi acum, când ai un copil de crescut.

Dar eu simțeam că mă prăbușesc. Ion, soțul meu, nu era acasă. Lucra peste program la service-ul auto din cartier, încercând să aducă bani în casă. De când venise pe lume Vlad, băiețelul nostru, totul se schimbase. Mama venise să mă ajute, dar ajutorul ei era adesea o povară. Critica fiecare mișcare: cum țin copilul, cum îl alăptez, cum gătesc. — Pe vremea mea nu făceam așa! — îmi repeta obsesiv.

În același timp, soacra mea, doamna Elena, venea aproape zilnic cu sfaturi contradictorii. — Nu-l mai ține atâta în brațe că-l răsfeți! — îmi spunea ea, aruncând priviri piezișe spre mama. Între ele era un război rece, iar eu eram câmpul de bătălie.

Ion era tot mai absent. Când venea acasă, îl găseam obosit și iritat. — Maria, nu mai pot cu atâtea certuri! De ce nu poți să le pui la punct? De ce trebuie să fie mereu scandal? — mă acuza el, fără să înțeleagă că eu eram prinsă la mijloc.

Într-o seară, după ce Vlad adormise cu greu, am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Simțeam că nu mai am aer. M-am gândit la toate visele mele de dinainte: voiam să mă întorc la serviciu ca educatoare, să am timp pentru mine și pentru Ion. Acum nu mai aveam nimic din toate astea. Eram doar o mamă epuizată, o fiică dezamăgită și o noră criticată.

Mama a intrat peste mine în cameră. — Ce faci aici? Iar plângi? Nu vezi că trebuie să fii puternică pentru copilul tău? — Da’ tu ai fost vreodată fericită? am întrebat-o eu cu voce stinsă. S-a uitat la mine lung și a tăcut.

A doua zi dimineață, soacra a venit iar. — Maria, trebuie să vii la noi duminică! Toată familia lui Ion vrea să-l vadă pe Vlad. — Dar mama e aici și nu pot să o las singură… — Nu mă interesează! E nepotul meu și vreau să-l vadă toți! — a ridicat tonul doamna Elena.

Mama a auzit discuția și a intrat val-vârtej: — Ce tot insistați? Maria are nevoie de liniște! Nu vă gândiți deloc la ea?

Ion a venit acasă fix când ele se certau. A trântit ușa și a urlat: — Gata! Nu mai suport! Dacă nu vă liniștiți toate trei, plec de tot!

În seara aceea am adormit lângă Vlad cu inima strânsă. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva ar trebui să aleg: mama sau soacra? Dar cum să aleg? Pe cine să rănesc?

Au urmat săptămâni de coșmar. Mama s-a supărat și a plecat la țară pentru câteva zile. Soacra a profitat și a venit zilnic, controlând tot ce făceam. Ion era tot mai rece. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon cu fratele lui: — Nu știu cât mai rezist… Parcă nu mai suntem o familie.

Am simțit că mă sufoc. Am început să am atacuri de panică. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. M-am dus la medicul de familie care mi-a spus că am nevoie de odihnă și sprijin psihologic. Dar cine să mă ajute?

Într-o zi, mama s-a întors fără să anunțe. M-a găsit plângând pe podea, cu Vlad în brațe și casa vraiște. S-a aplecat lângă mine și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit copil din nou.

— Iartă-mă că te-am împins atât de tare… — mi-a șoptit ea printre lacrimi.

A doua zi am avut o discuție cu Ion. — Trebuie să facem ceva! Nu putem continua așa! — i-am spus tremurând.

— Și ce vrei să facem? Să le dăm afară pe amândouă? Să ne mutăm cu chirie? Cu ce bani? Nici salariul meu nu ne ajunge!

— Poate ar trebui să cerem ajutor… Poate ar trebui să vorbim cu cineva…

Ion a oftat adânc și pentru prima dată după mult timp m-a luat în brațe.

Am început împreună un drum greu: am mers la consiliere de familie la centrul din cartier, am vorbit deschis cu mamele noastre despre limitele noastre și despre nevoia de liniște. Nu a fost ușor; au fost multe certuri și multe lacrimi.

Dar încet-încet am început să ne regăsim ca familie. Am învățat că nu pot mulțumi pe toată lumea și că trebuie să-mi ascult inima.

Acum Vlad are doi ani și râde toată ziua prin casă. Mama vine doar când o chem eu, iar soacra a învățat (cu greu) să respecte deciziile noastre.

Uneori mă întreb: oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să ceară ajutor? Oare cât de mult ne sacrificăm pentru ceilalți până uităm cine suntem noi cu adevărat?