Între două surori: Prețul unei promisiuni

— Nu mai pot, Anca! Nu mai pot! Ai promis că respecți regulile mele, dar uite cum arată casa asta!
Vocea mea răsună spartă în sufrageria mică, printre jucării împrăștiate, haine aruncate pe spătarul scaunelor și mirosul greu de mâncare reîncălzită. Anca, sora mea mai mică, mă privește cu ochii roșii de plâns, iar copiii ei, Darius și Ilinca, se strâng unul în altul pe canapea, speriați.

Nu așa mi-am imaginat că va arăta viața mea la 34 de ani. Am muncit din greu să ajung aici, într-un apartament cu două camere în București, cu rate la bancă și un job stresant la o firmă de contabilitate. Când Anca m-a sunat la începutul lui octombrie, vocea ei tremurândă m-a făcut să uit de toate supărările din trecut.

— Klara, te rog… Darius trebuie să facă niște analize la Fundeni. La noi în oraș nu se fac. Nu am unde să stau și nu am bani de chirie. Te rog, doar câteva săptămâni…

Am acceptat fără să clipesc. Sângele apă nu se face, mi-am spus. Și totuși, după trei săptămâni, mă simțeam ca o străină în propria casă. Anca nu respecta regulile simple pe care le stabilisem: să nu aducă musafiri, să nu gătească decât când sunt și eu acasă, să nu lase copiii să deseneze pe pereți sau să sară pe canapea. Dar fiecare zi era o nouă încălcare.

Într-o seară, când m-am întors obosită de la serviciu, am găsit-o pe Anca cu două vecine din bloc, râzând și bând cafea în bucătărie. Copiii alergau prin casă cu picioarele murdare de noroi. M-am simțit invizibilă în propria locuință.

— Klara, nu te supăra, dar copiii au nevoie să se joace! — mi-a spus Anca când i-am atras atenția.

— Și eu am nevoie de liniște! — am explodat eu.

A doua zi dimineață am găsit un desen cu markerul pe peretele din hol: „Te iubim, mătușa Klara!” Am plâns în baie, fără să știe nimeni.

Tensiunea a crescut cu fiecare zi. Anca nu reușea să-și găsească un job temporar, iar banii mei se duceau pe mâncare pentru toți patru. Într-o seară, după ce am primit un telefon de la bancă despre întârzierea ratelor, am izbucnit:

— Nu mai merge așa! Trebuie să plecați! Nu mai pot!

Anca a început să plângă în hohote:

— Unde să mă duc cu copiii? Darius încă are analize de făcut! Cum poți să fii așa de rece?

— Nu sunt rece! Sunt epuizată! Ai promis că respecți niște reguli simple și nu ai făcut-o! Nu mai pot trăi așa!

A doua zi dimineață le-am făcut bagajele și le-am chemat un taxi. Copiii au plâns, Anca m-a privit cu ură. Am rămas singură în apartament, cu pereții murdari și o liniște apăsătoare.

Mama m-a sunat după două zile:

— Cum ai putut să-ți dai afară sora? Sângele apă nu se face!

— Dar nici nervii mei nu sunt de fier, mamă! — i-am răspuns printre lacrimi.

Au trecut trei luni de atunci. Anca s-a întors la orașul nostru natal și vorbește rar cu mine. Copiii îmi trimit uneori desene prin poștă. Îmi lipsește gălăgia lor, dar încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de vinovăție.

Uneori mă întreb: ce înseamnă să fii o soră bună? Să te sacrifici până la capăt sau să știi când să spui „ajunge”? Oare am pierdut pentru totdeauna ceva ce nu voi mai putea repara?