Între două uși: Povara compromisului într-o familie românească

— Irina, nu înțelegi? E doar temporar! — vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, la chipul ei hotărât, și simțeam cum mi se strânge stomacul. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu ochii în pământ, ca un copil prins între două tabere.

— Mama, nu cred că e o idee bună… — încercă el timid, dar Viorica îl întrerupse cu un gest scurt.

— Radu, gândește-te logic! Eu și sora ta, Simona, ne mutăm la voi în apartamentul cu două camere. Voi mergeți în garsoniera Simonei. E doar pentru câteva luni, până vând apartamentul și cumpăr casa de vacanță la Breaza. Apoi totul revine la normal.

Normal? Ce înseamnă normal când cineva îți invadează spațiul, când fiecare colțișor al vieții tale devine subiect de negociere? Am simțit că mă sufoc. Apartamentul nostru era mic, dar era al nostru. Îl plăteam cu greu, lună de lună, cu ratele acelea care ne storceau fiecare leu. Dar era locul unde ne simțeam acasă.

— Irina, nu fi egoistă! — mi-a spus Viorica mai târziu, când am rămas singure. — Eu am muncit o viață pentru copiii mei. Acum am nevoie de ajutorul vostru. Nu cer mult.

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată frica din ochii ei. Frica de singurătate, frica de bătrânețe. Dar și dorința de control. Simona, sora lui Radu, era mereu favorizata familiei. Tânără, frumoasă, cu un job bun la bancă și mereu cu replici tăioase pentru mine.

— Să nu crezi că dacă te-ai măritat cu fratele meu ai drepturi mai mari aici! — mi-a șoptit Simona într-o seară, când împachetam lucrurile pentru mutare.

— Nu vreau drepturi. Vreau doar liniște pentru familia mea — i-am răspuns, dar vocea mi-a tremurat.

În garsoniera Simonei ne-am simțit ca niște chiriași în propria viață. Radu venea târziu acasă, obosit și tot mai absent. Eu lucram de acasă ca traducător și fiecare colțișor era ocupat de cutii și hainele Simonei pe care nu le luase cu ea.

— De ce nu putem spune NU? — l-am întrebat pe Radu într-o seară, când stăteam pe canapeaua îngustă.

— E mama… Nu pot să o supăr. Știi cum e… — a oftat el.

Știam. În România, părinții au mereu ultimul cuvânt. Copiii lor sunt datori pe viață. Dar cât poți sacrifica din fericirea ta pentru liniștea altora?

Într-o duminică am mers la apartamentul nostru să mai luăm câteva lucruri. Viorica și Simona stăteau pe balcon și râdeau zgomotos.

— Uite cine a venit! — a exclamat Simona ironic. — Să nu uiți să-ți iei și perna preferată, Irina! Poate te ajută să dormi mai bine în garsonieră!

Am simțit cum mă arde rușinea și furia. Dar am tăcut. Pentru Radu. Pentru pacea familiei.

Lunile au trecut greu. Viorica nu reușea să vândă apartamentul — piața imobiliară era blocată. Simona începea să aducă acasă tot felul de prieteni gălăgioși. Radu devenea tot mai distant.

Într-o seară l-am găsit pe balcon, plângând în tăcere.

— Nu mai pot… — mi-a spus printre lacrimi. — Mă simt ca un copil care nu poate lua nicio decizie pentru viața lui.

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe Viorica și i-am spus că nu mai putem continua așa. Că avem nevoie de spațiul nostru, de intimitatea noastră.

A urmat un scandal monstruos. Viorica m-a acuzat că îl întorc pe Radu împotriva ei. Simona mi-a trimis mesaje pline de venin.

Dar am rezistat. Am găsit o soluție: am închiriat garsoniera Simonei unor studenți și am folosit banii ca să plătim o parte din rată. Ne-am mutat temporar la niște prieteni până când Viorica a reușit să vândă apartamentul.

Au trecut doi ani de atunci. Relațiile cu familia lui Radu s-au răcit mult. Dar noi doi suntem mai uniți ca niciodată.

Mă întreb adesea: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de părinți și începe dreptul nostru la fericire? Poate că nu există răspunsuri simple — dar oare câți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător?