Între două uși: Povestea unei schimbări care mi-a răsturnat viața

— Nu vreau să mai aud, Livia! Ori semnezi actele, ori nu mai ai ce căuta în casa asta! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un ecou rece în sufrageria mică, tapetată cu poze de familie. Îmi simțeam palmele transpirate, iar inima îmi bătea atât de tare încât mă temeam că o va auzi și ea. Mă uitam la soțul meu, Radu, care stătea cu ochii în pământ, evitând să mă privească. În acel moment, am știut că sunt singură.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Viorica mi-a propus să facem schimb de apartamente. Ea locuia într-un bloc vechi din cartierul Dristor, la etajul patru fără lift, iar noi, eu și Radu, într-un apartament micuț, dar renovat, moștenit de la părinții mei în Titan. „E mai bine pentru toți”, spunea ea. „Eu nu mai pot urca atâtea scări, iar voi aveți nevoie de spațiu pentru copii.” Părea un gest de bunătate, dar apoi a venit condiția: să-i trec apartamentul meu pe nume.

Am simțit un nod în gât. De ce să-i dau actele pe nume? De ce nu putem face un schimb simplu? Am încercat să discut cu Radu. „E mama, Livia… Nu crezi că exagerezi? Vrea doar să ne ajute.” Dar eu știam că nu e atât de simplu. Viorica mereu a avut un mod al ei de a controla totul: ce mâncăm la masa de Crăciun, unde mergem în concediu, chiar și cum să-mi cresc copiii.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am deschis subiectul din nou.
— Radu, dacă îi dau apartamentul pe nume și apoi se răzgândește? Dacă rămânem fără nimic?
El a oftat adânc.
— Nu va face asta. E mama mea…
— Dar dacă?
A tăcut. Tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Am început să mă documentez. Am citit forumuri, am vorbit cu o prietenă avocată. Toți îmi spuneau același lucru: „Nu semna nimic fără garanții!” Dar presiunea creștea. Viorica venea zilnic la noi, ba cu plăcinte calde, ba cu lacrimi în ochi: „Nu mă mai iubiți… Mă lăsați să mor singură pe scări!”

Într-o duminică dimineață, când pregăteam cafeaua, am auzit-o pe fiica mea cea mică spunând:
— Mami, bunica zice că dacă nu îi dai casa o să plece departe și nu o să o mai vedem niciodată.
M-am prăbușit pe scaun. Cum putea să implice copiii în asta?

Am decis să merg la notar singură. Am vrut să aflu exact ce presupune schimbul. Notarul m-a privit lung:
— Doamnă, dacă semnați actul de donație fără clauză de întreținere sau drept de uzufruct, nu mai aveți niciun drept asupra apartamentului. S-au văzut multe cazuri…
Am ieșit tremurând din birou. În tramvaiul 1 spre Titan, am plâns pentru prima dată după mult timp.

Acasă, Radu mă aștepta nervos.
— Unde ai fost?
— La notar. Nu pot să fac asta fără siguranță.
— Mama e bolnavă! Nu vezi că suferă?
— Și eu sufăr! Tu nu vezi?
A izbucnit:
— Mereu ai ceva împotriva ei! Mereu ești suspicioasă!

În acea noapte am dormit pe canapea. Copiii au simțit tensiunea; fetița cea mare m-a întrebat dimineața:
— Mami, tu și tati vă certați din cauza bunicii?
Nu am știut ce să-i răspund.

Zilele au trecut greu. Viorica a început să mă vorbească de rău la rude: „Livia vrea să mă lase pe drumuri! După tot ce am făcut pentru ea!” La biserică, vecinele mă priveau ciudat. Simțeam cum lumea mea se îngustează.

Într-o seară, când Radu era la serviciu, Viorica a venit neanunțată.
— Livia, hai să vorbim ca femeile. Eu nu vreau decât siguranță la bătrânețe. Dacă tu nu ai încredere în mine… poate ar trebui să te gândești dacă locul tău e aici.
M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată frica din ochii ei. Dar și hotărârea.

Am decis să pun condiții: schimbul se face doar dacă am drept de uzufruct viager asupra apartamentului meu și dacă totul se face legal, cu notar și martori. Viorica a refuzat inițial. Apoi a acceptat cu jumătate de gură.

Radu însă s-a răcit față de mine. Dormea tot mai des la birou sau la mama lui. Copiii îl vedeau rar. Într-o zi mi-a spus:
— Nu mai pot trăi între voi două. Ori cedezi tu, ori plec eu.
Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Am ales să nu cedez. Am preferat să rămân cu copiii mei într-un apartament mic decât să risc totul pentru o promisiune nesigură. Radu s-a mutat temporar la mama lui. Viorica nu mi-a mai vorbit luni întregi.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am reconstruit relația cu Radu, dar ceva s-a schimbat definitiv între noi. Copiii au crescut și au învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare.

Mă uit uneori la pozele vechi din sufragerie și mă întreb: cât valorează liniștea sufletească? Merită sacrificată pentru pacea aparentă din familie? Sau e mai important să-ți aperi drepturile chiar dacă rămâi singur?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între iubire și interes?