Între dragoste și povară: Povestea unei mame românce

— Mamă, mai poți să mă ajuți cu 500 de lei luna asta? Promit că e ultima dată, dar nu ne mai ajung banii până la salariu.

Vocea lui Vlad răsună în telefon, tremurată, dar deja prea cunoscută. E trecut de ora 22, stau pe marginea patului cu pijamaua pe mine și simt cum inima mi se strânge. Pe noptieră, poza lui de la absolvirea liceului mă privește cu ochii aceia mari și curați. Atunci visam să-l văd medic sau profesor, să aibă o viață mai bună decât a mea. Acum, la 36 de ani, are doi copii și o soție blândă, dar încă mă sună pentru bani.

— Vlad, iar? Nu ai zis că luna trecută a fost ultima dată?

Încerc să-mi țin vocea calmă, dar simt cum mi se rupe sufletul. Știu că nu-i ușor cu ratele la apartament, cu prețurile care cresc de la o zi la alta. Dar nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? L-am ajutat prea mult? L-am făcut dependent de mine?

— Mamă, dacă nu poți, înțeleg… Dar copiii vor rechizite noi și Ioana are nevoie de medicamente. Știi că nu-ți cer dacă nu e nevoie.

Îmi mușc buza. Îmi amintesc cum era Vlad copil: timid, mereu cu ochii după mine prin casă. După ce tatăl lui a murit într-un accident de muncă la combinat, am rămas doar noi doi. Am muncit ca vânzătoare la piață, am spălat scări de bloc, orice ca să nu-i lipsească nimic. Poate prea mult.

— Bine, Vlad. Îți trimit mâine dimineață.

Închid telefonul și mă prăbușesc în liniște. Mâinile îmi tremură. Nu mai am decât 800 de lei până la pensie. Dar cum să-i spun „nu”? Cum să-i refuz copiii?

A doua zi, la coadă la bancă, o vecină mă întreabă:

— Iar îi trimiți bani băiatului? Maria, nu vezi că te folosește?

Îi zâmbesc forțat.

— E greu pentru toți acum…

Dar în sufletul meu se zbate o furtună. Seara, la masă cu sora mea, Elena, izbucnesc:

— Nu mai pot! Parcă sunt prinsă într-o capcană. Dacă nu-i dau bani, mă simt vinovată. Dacă îi dau, mă simt folosită.

Elena oftează.

— Maria, tu ai făcut tot ce ai putut pentru el. Dar trebuie să-l lași să-și poarte singur greutățile. Altfel nu va învăța niciodată.

— Dar dacă nu se descurcă? Dacă pățește ceva copiii lui?

— Și tu ce faci? Te sacrifici pe tine? Ai 62 de ani! Când te-ai gândit ultima dată la tine?

Nu știu ce să-i răspund. Nici nu mai știu cine sunt fără grijile pentru Vlad. Seara mă uit la televizor fără să văd nimic. Mă gândesc la toate nopțile când am stat trează lângă el cu febră sau când i-am cusut hainele rupte ca să nu râdă copiii de el la școală. Oare am făcut prea mult?

În weekend merg la Vlad acasă. Copiii sar în brațele mele:

— Bunicooo! Ai adus ceva bun?

Le dau ciocolată și rechizite noi. Ioana mă îmbrățișează cald:

— Mulțumim mult pentru ajutor, mama Maria. Fără tine nu știu cum ne-am descurca.

Dar Vlad evită privirea mea. La bucătărie îl găsesc fumând pe geam.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot să te ajut mereu. Și eu am nevoie de bani pentru mine.

Se uită la mine ca un copil prins cu minciuna.

— Știu… Dar nu găsesc altceva mai bine plătit. Am încercat… Parcă totul merge prost.

Îl iau de mână.

— Vlad, trebuie să înveți să te descurci singur. Eu nu voi fi mereu aici.

Lacrimi îi apar în ochi.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta…

Îl strâng la piept și simt că-mi fuge pământul de sub picioare. Cum să-l las să sufere? Dar cum să mă mai sacrific pe mine?

Seara plec acasă cu sufletul gol. Pe drum mă opresc pe o bancă în parc și privesc copiii altora jucându-se fără griji. Mă întreb dacă dragostea mea l-a ajutat sau l-a ținut captiv într-o copilărie prelungită.

Noaptea, înainte să adorm, mă uit la tavan și mă întreb:

Oare există o limită a iubirii materne? Când ajunge dragostea să devină povară? Voi fi vreodată împăcată cu deciziile mele?