Între fiu și nepoată: Povara unei alegeri imposibile

— Mamă, nu poți să-mi faci asta! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de ani și de fum. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau de furie și disperare. Pe masă, actele de proprietate stăteau între noi ca o sentință.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să fug, să mă ascund undeva unde nu există decizii imposibile. Dar nu mai eram tânăra naivă care credea că dragostea le vindecă pe toate. Viața mă învățase altfel.

— Radu, te rog… am început eu, dar vocea mi s-a frânt. Nu mai aveam lacrimi. Le vărsasem pe toate în anii în care îl căutam prin spitale, secții de poliție sau pe la prietenii lui dubioși. Îl iubeam, dar nu mai știam cum să-l salvez.

Ilinca, nepoata mea, stătea în prag, cu ochii mari și triști. Avea doar șaisprezece ani, dar părea mai matură decât mulți adulți. O crescusem aproape singură, după ce mama ei — nora mea — plecase în Italia și nu se mai întorsese niciodată.

— Bunico, nu vreau nimic dacă asta îl supără pe tata… a șoptit ea, dar eu știam că minte. Ilinca visa la o viață normală, la o casă fără scandaluri și teamă.

M-am ridicat încet de pe scaun și am privit pe fereastră. Afară ploua mărunt peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Mi-am amintit de ziua când l-am găsit prima dată pe Radu cu seringa în mână. Avea doar douăzeci și unu de ani și promitea să fie primul din familie care termină facultatea.

— Mamă, jur că mă las! spunea el atunci, cu ochii roșii și obrajii scobiți. Dar n-a fost decât începutul unui coșmar care avea să ne urmărească toată viața.

Soțul meu, Gheorghe, nu a rezistat mult. L-a bătut pe Radu într-o seară până l-a lăsat lat pe podea. A doua zi a plecat de acasă și nu s-a mai întors niciodată. Eu am rămas să adun cioburile unei familii sparte.

Anii au trecut greu. Radu intra și ieșea din dezintoxicări, iar eu îmi vindeam verigheta ca să-i plătesc tratamentele. Când s-a născut Ilinca, am simțit că poate e o șansă la un nou început. Dar Radu n-a fost niciodată tată pentru ea. Venea acasă doar când avea nevoie de bani sau când nu mai avea unde dormi.

Într-o noapte geroasă de ianuarie, l-am găsit aproape înghețat pe banca din fața blocului. L-am tras în casă și i-am încălzit supă la plic. M-a privit cu ochi goi.

— De ce nu mă lași să mor? a spus el încet.

Am plâns atunci ca niciodată. Pentru că nu știam răspunsul.

Acum, după atâția ani, eram pusă în fața celei mai grele decizii: cui să las apartamentul? Lui Radu — fiul meu bolnav, care ar fi vândut totul într-o lună pentru droguri? Sau Ilincăi — singura rază de lumină din viața mea?

— Mamă, dacă faci asta… dacă îi lași tot Ilincăi… să știi că pentru mine ai murit! a urlat Radu și a trântit ușa.

Ilinca a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Nu e vina ta, bunico. El trebuie să vrea să se schimbe.

Am semnat actele cu mâna tremurândă. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate greșelile mele: poate am fost prea blândă cu Radu, poate prea aspră uneori. Poate n-am știut să-l iubesc cum trebuia.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Sper să fii fericită cu nepoata ta perfectă! Să nu mă mai cauți.”

Au trecut luni fără să primesc vești de la el. Ilinca a intrat la liceu cu bursă și a început să zâmbească din nou. Eu am început să merg la biserică și să aprind lumânări pentru sufletul fiului meu viu.

Într-o seară, când mă întorceam de la piață, l-am văzut pe Radu stând pe bordură, murdar și slab ca o umbră.

— Mamă… mi-e foame… a spus el încet.

L-am luat acasă și i-am dat să mănânce. Nu mi-a cerut bani. Doar m-a privit lung.

— De ce ai ales-o pe ea?

Am oftat adânc.

— Pentru că tu ai ales altceva înaintea noastră de prea multe ori…

A tăcut mult timp. Apoi a plecat din nou.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am rupt definitiv legătura cu propriul meu copil ca să salvez o altă generație de la același blestem. Dar uneori trebuie să alegi nu ce e drept, ci ce e necesar.

Mă întreb adesea: oare cât poate duce inima unei mame? Și câți dintre noi ar fi avut curajul să aleagă altfel?