Între iertare și vină: Povestea unei alegeri care mi-a schimbat familia

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! Cum ai putut să-l ierți după tot ce ne-a făcut? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu amintirile copilăriei mele. Aveam treizeci și doi de ani, dar în fața ei mă simțeam din nou copilul speriat de la doisprezece ani, când tata a plecat fără să se uite înapoi.

Am strâns cana de ceai între palme, încercând să-mi adun curajul. — Mamă, nu e vorba despre el. E despre mine. Nu mai pot trăi cu ura asta în mine. Mă macină de ani de zile.

Ea a izbucnit în râs, un râs amar, aproape isteric. — Te macină? Dar pe mine? Pe noi? Ai uitat cum plângeam nopți la rând? Cum nu aveam bani nici de pâine? Cum te mințeam că tata e plecat cu serviciul, ca să nu te doară?

Adevărul e că nu uitasem nimic. Fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare privire plină de reproș a mamei era vie în mine. Dar mai era și dorul acela surd după tata, după glumele lui proaste, după serile când mă ținea în brațe și-mi spunea povești cu haiduci.

Tata, Viorel, plecase într-o zi de toamnă, când frunzele roșii se lipeau de asfaltul ud. Nu a lăsat niciun bilet. Doar o liniște apăsătoare și o mamă care s-a transformat peste noapte într-o femeie aspră, mereu obosită, mereu cu ochii roșii. Ani la rând am crezut că e vina mea. Că dacă aș fi fost mai cuminte, mai bună la școală, poate ar fi rămas.

Când am împlinit douăzeci și doi de ani, am primit primul mesaj de la el. „La mulți ani, Ilinca! Îmi pare rău.” Atât. L-am șters fără să răspund. Dar mesajele au continuat să vină: de Crăciun, de Paște, la fiecare aniversare. Uneori doar un simplu „Sper că ești bine.”

Mama nu știa nimic. Pentru ea, tata murise în ziua în care a plecat. Orice încercare de a-l pomeni se termina cu lacrimi și tăcere grea.

Acum, după douăzeci de ani de la divorțul lor, am decis să-l întâlnesc pe tata. Nu i-am spus mamei nimic. Ne-am văzut într-o cafenea din centrul Bucureștiului. Era îmbătrânit, cu părul alb și ochii triști. M-a privit ca pe o minune pe care nu spera s-o mai vadă vreodată.

— Ilinca… Nu știu cum să-ți spun cât îmi pare rău.

Am tăcut mult timp. Apoi am izbucnit:
— De ce ai plecat? De ce nu te-ai mai întors?

A oftat adânc.
— Am fost laș. Am crezut că nu merit familia voastră. Am făcut greșeli… multe. Dar te-am iubit mereu.

Nu l-am crezut pe loc. Dar ceva în vocea lui m-a făcut să vreau să-l ascult. Am vorbit ore întregi despre trecut, despre prezent, despre ce-ar fi putut fi.

Când i-am spus mamei că l-am văzut și că vreau să-l iert, a fost ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Dacă îl ierți pe el, mă trădezi pe mine! a țipat ea.

Am încercat să-i explic că nu vreau să aleg între ei. Că am nevoie să-mi vindec rănile ca să pot merge mai departe. Dar pentru mama era imposibil să accepte asta.

Sora mea mai mică, Raluca, a aflat și ea. — Poate că ai dreptate… Poate că ar trebui să încercăm și noi… Dar nu știu dacă pot.

Familia noastră s-a împărțit în două tabere: eu și Raluca încercând să găsim o cale spre împăcare cu trecutul; mama și bunica refuzând orice discuție despre tata.

Au urmat luni de tăcere între mine și mama. Mesele de duminică au devenit rare, telefoanele scurte și reci. M-am simțit vinovată pentru suferința ei, dar și ușurată că am scos din mine povara urii.

Într-o seară ploioasă, am primit un mesaj de la mama: „Nu pot să te înțeleg, dar tot te iubesc.” Am plâns mult atunci. Știam că nu va fi niciodată ca înainte, dar poate era un început.

Tata a început să facă parte din viața mea încet-încet. Nu va recupera niciodată anii pierduți, dar măcar acum știu cine sunt și de unde vin.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă iertarea mea a fost un act de egoism sau un pas spre vindecare pentru toți. Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările astea.

Oare câți dintre noi trăim cu răni vechi pe care nu avem curajul să le atingem? Și cât ne costă tăcerea sau iertarea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?