Între Încredere și Îndoială: Povestea Unei Mame Românce

— Mama, nu vezi că te minte? De ce nu vrei să mă asculți?
Vocea lui Darius răsună în sufrageria mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi. Îl privesc, încercând să-i citesc pe chip furia, dar și disperarea. Îmi tremură mâinile pe cana de ceai, iar inima îmi bate neregulat, ca și cum ar vrea să iasă din piept.
— Darius, te rog… Nu e așa cum crezi tu. Nu toți oamenii sunt răi.
— Ba da, mama! Tu mereu vezi doar ce vrei să vezi!

Nu știu când am ajuns aici, la această ruptură între noi. Darius a fost mereu băiatul meu bun, cel care mă ajuta la piață, care îmi aducea flori de ziua mea. Dar de când a murit tatăl lui, parcă s-a schimbat. A devenit suspicios, mereu în gardă, ca și cum lumea întreagă ar complota împotriva noastră.

Totul a început cu Mihai. L-am cunoscut la farmacie, când căutam un medicament pentru reumatism. Mi-a zâmbit cald și m-a ajutat să găsesc ce aveam nevoie. Apoi ne-am întâlnit din întâmplare la piață, la coada la cartofi. Am vorbit despre vreme, despre prețuri, despre cât de greu e să trăiești dintr-o pensie amărâtă. Încet-încet, Mihai a început să mă sune, să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, să vină cu mine la doctor. M-am simțit din nou văzută, apreciată.

Dar Darius nu l-a plăcut niciodată. Prima dată când l-a văzut pe Mihai la noi acasă, a încremenit în ușă.
— Cine e?
— Un prieten, Darius. M-a ajutat cu cumpărăturile.
— Prieten? Ai grijă, mama…

De atunci, orice gest al lui Mihai era suspect pentru Darius. Dacă îmi aducea flori — „Vrea ceva de la tine.” Dacă mă ajuta cu facturile — „Te manipulează.” Dacă stătea mai mult la povești — „Îți spală creierul.”

Am încercat să-i explic:
— Darius, nu toți oamenii sunt ca tata. Știu că ai suferit mult după ce ne-a părăsit, dar nu pot trăi mereu cu frica asta.
— Mama, tata te-a iubit! Dar Mihai… Mihai vrea doar banii tăi! Nu vezi că te caută doar când iei pensia?

M-am simțit rănită. Parcă nu mai eram mama lui Darius, ci o femeie naivă în ochii lui. Și totuși… poate are dreptate? Am început să mă întreb: de ce vine Mihai doar la începutul lunii? De ce evită să vorbească despre trecutul lui? De ce nu vrea să-l cunoască pe Darius?

Într-o seară ploioasă, Mihai a venit ud leoarcă la ușa mea.
— Am avut o zi grea… Pot să stau puțin la tine?
I-am făcut ceai și l-am ascultat cum povestește despre fiul lui plecat în Spania, despre singurătate și dor. M-am regăsit în vorbele lui. Dar când a plecat, am găsit lipsă 100 de lei din portofel. Am vrut să cred că am uitat eu unde i-am pus…

A doua zi, Darius a venit pe neașteptate.
— Mama, unde sunt banii de pe masă?
— Nu știu… Poate i-am cheltuit fără să-mi dau seama.
— Sau poate Mihai i-a luat! Vezi?

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Între dragostea pentru fiul meu și nevoia de a crede că nu sunt singură pe lume. Am început să-l evit pe Mihai, dar el insista:
— Ce s-a întâmplat? De ce nu-mi mai răspunzi?
— Am nevoie de timp…

Darius era mulțumit:
— Vezi? Ți-am spus eu! O să-ți mulțumești într-o zi că m-ai ascultat.
Dar eu nu eram sigură că am făcut bine. Poate Mihai era sincer… Poate doar mi-am pierdut eu mințile de la atâta singurătate.

Într-o duminică dimineață, am găsit un bilet sub ușă:
„Nu am vrut niciodată să-ți fac rău. Dacă ai nevoie de mine, știi unde mă găsești.”

Am plâns ore întregi. Darius m-a găsit cu ochii roșii.
— Mama… îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar nu vreau să suferi din nou.
L-am îmbrățișat strâns.
— Știu că mă iubești, Darius. Dar trebuie să învățăm să avem încredere… altfel ne pierdem sufletul.

Acum stau singură la masă și mă întreb: Oare e mai bine să fii precaut și singur sau să riști și să crezi în oameni? Cât de mult trebuie să ne lăsăm influențați de fricile celor dragi?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar vă întreb pe voi: Ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați împărți inima între copil și speranța într-o nouă prietenie?