Între iubire și nedreptate: Povestea unei familii sfâșiate de favoritism

— Cum adică „nu sunt bani pentru toți”? am întrebat-o cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mama stătea la masa din bucătărie, cu mâinile împreunate, evitându-mi privirea. Pe pervazul ferestrei, ghiveciul cu mușcate părea mai trist ca niciodată.

— Darius, nu înțelegi… Vlad are nevoie acum. E greu cu doi copii mici, cu ratele la apartament… Tu ești mai bine, ai serviciu stabil, nu ai atâtea griji, mi-a spus ea, cu vocea aceea caldă pe care o folosea când încerca să mă liniștească în copilărie.

Dar nu mai eram copil. Aveam treizeci și cinci de ani, o viață care părea stabilă doar la suprafață și un gol imens în suflet. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația, dar nu m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile.

Îmi amintesc cum, în copilărie, mama ne citea povești înainte de culcare. Întotdeauna ne spunea că suntem „cei doi ochi ai ei” și că nu poate vedea lumea fără niciunul dintre noi. Dar acum simțeam că unul dintre ochi fusese închis cu forța.

În seara aceea, am stat pe balcon până târziu, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit. De ce Vlad? De ce nu eu? Nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre recunoaștere, despre faptul că simțeam că nu contez la fel de mult.

A doua zi, l-am sunat pe Vlad. Vocea lui era veselă, ca întotdeauna.

— Salut, Dane! Ce faci?

— Vlad, ai vorbit cu mama?

— Da, mi-a zis că mă ajută cu avansul pentru apartament. Nu știi ce ușurare e… Dar tu? Ești bine?

Am ezitat. Sângele îmi pulsa în tâmple.

— Da… Mă bucur pentru tine.

Am închis repede, fără să-i dau ocazia să spună mai mult. Nu era vina lui Vlad. Sau era? Poate că el a cerut ajutorul. Poate că mama a decis singură. Cert e că eu rămăsesem pe dinafară.

În zilele următoare, am început să mă îndepărtez de familie. Nu răspundeam la telefon, evitam mesele de duminică. Prietena mea, Irina, a observat imediat schimbarea.

— Ce s-a întâmplat? Nu mai ești tu însuți…

I-am povestit totul într-o seară ploioasă, când picăturile băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare.

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu e prima dată. Mereu Vlad a fost „cel mic”, „cel sensibil”, „cel care are nevoie”. Eu eram „cel puternic”, „cel care se descurcă”. Dar și eu am nevoie uneori…

Irina m-a luat de mână și mi-a spus:

— Poate ar trebui să-i spui mamei ce simți. Sincer. Altfel o să te macine toată viața.

Am știut că are dreptate. Dar cum să-i spun mamei că mă simt trădat? Cum să-i spun că iubirea ei pare condiționată?

Am strâns curaj câteva zile și într-un final am sunat-o.

— Mamă, trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit la cafeneaua din colțul blocului ei. Era frig și mirosea a cafea arsă și a cozonac vechi.

— Dane, ce s-a întâmplat?

— Mamă… știu că Vlad are nevoie. Știu că vrei să-l ajuți. Dar eu? Eu nu contez? De ce nu m-ai întrebat niciodată dacă am nevoie? De ce mereu el primește totul?

Mama a început să plângă încet, cu lacrimi mici care îi curgeau pe obraji.

— Darius… nu mi-am dat seama că te doare atât de tare. Am crezut că tu ești bine… Că nu ai nevoie de mine…

— Toți avem nevoie de mamă, indiferent câți ani avem!

A tăcut mult timp. Am stat amândoi cu ochii în ceașca de cafea ca și cum acolo s-ar fi aflat răspunsurile la toate durerile noastre.

— Îmi pare rău… Poate am greșit. Dar nu pot să iau înapoi ce am făcut. Pot doar să încerc să fiu mai atentă pe viitor…

Am ieșit din cafenea cu sufletul greu, dar parcă puțin mai ușor decât înainte. Nu rezolvasem totul, dar măcar spusesem ce aveam pe suflet.

În lunile care au urmat, relația cu mama a rămas tensionată. Vlad a încercat să mă apropie din nou de familie, invitându-mă la aniversarea fiicei lui.

— Hai, Dane! Nu lăsa prostiile astea să ne despartă…

M-am dus, dar nu m-am simțit ca acasă. Am privit copiii jucându-se și m-am întrebat dacă vreodată voi putea trece peste sentimentul de nedreptate.

Poate că familia nu e niciodată perfect echitabilă. Poate că fiecare părinte iubește altfel și greșește fără să vrea. Dar rănile favoritismului rămân adânci și greu de vindecat.

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut curajul să vorbesc mai devreme, s-ar fi schimbat ceva? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli din generație în generație?