Între loialitate și respect de sine: Povestea mea într-o familie românească

— Nu mai putem, Irina! Nu mai avem cu ce plăti lumina! — vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna în receptor cu o disperare pe care o cunoșteam prea bine. Era a treia oară luna asta când mă suna. Mă uitam la ceas — era trecut de zece seara, iar soțul meu, Radu, dormea deja, epuizat după tura de noapte. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi adun gândurile.

„Iar începe”, mi-am spus în gând. De fiecare dată când răspundeam la telefonul lor, simțeam cum stomacul mi se strânge. Știam că nu va fi niciodată o discuție despre noi, despre nepoți sau despre vreo bucurie măruntă. Era mereu despre bani. Despre cât de greu le este. Despre cum doar noi putem să-i salvăm.

— Doamnă Lidia, știți că și noi avem ratele noastre… — am încercat să spun, dar m-a întrerupt brusc.

— Irina, tu nu înțelegi! Radu e singurul nostru fiu! Voi aveți salarii bune, nu ca noi! Ce vrei să facem? Să murim de foame?

M-am uitat la masa din bucătărie. Pe ea, facturile noastre stăteau grămadă, alături de caietul cu cheltuieli. Salariul meu de profesoară abia ne ajungea pentru strictul necesar. Dar cine să-i explice Lidiei că viața nu e așa simplă?

Când am închis telefonul, m-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în liniște. Nu voiam să-l trezesc pe Radu. El mereu spunea: „Lasă, Irina, sunt părinții mei. O să ne descurcăm noi cumva.” Dar eu simțeam că mă sufoc. Că nu mai pot duce singură povara asta.

A doua zi dimineață, la cafea, i-am spus lui Radu:

— Trebuie să vorbim serios despre părinții tăi. Nu mai pot. Ne cer bani mereu și nu le ajunge niciodată.

Radu a oftat adânc și s-a uitat în ceașca lui.

— Știu… Dar ce vrei să fac? Să-i las pe drumuri?

— Nu! Dar nici nu putem trăi doar pentru ei! Avem și noi o familie, avem planuri… Vreau să facem ceva pentru noi, nu doar să stingem focurile lor!

Radu s-a ridicat nervos:

— Dacă nu-ți convine, spune-le tu că nu mai avem! Eu nu pot!

M-am simțit trădată. De ce trebuia eu să fiu mereu cea rea? De ce trebuia eu să pun limitele pe care el nu avea curajul să le pună?

În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să citesc despre limite sănătoase, despre codependență, despre cum poți iubi fără să te pierzi pe tine însuți. Am vorbit cu prietena mea cea mai bună, Simona.

— Irina, dacă nu spui stop acum, o să te îmbolnăvești! Știi câte femei ajung la depresie din cauza socrilor? Trebuie să-ți aperi familia ta!

Avea dreptate. Dar cum să-i spun Lidiei „nu” fără să mă simt vinovată? Cum să-l fac pe Radu să înțeleagă că nu e normal ca noi să fim mereu cei care salvează situația?

Seara următoare am primit din nou un telefon de la socri. De data asta era domnul Gheorghe, socrul meu.

— Irina, ai văzut că iar au crescut prețurile la gaz? Poate ne ajuți și luna asta…

Am inspirat adânc și am spus:

— Domnule Gheorghe, știu că vă este greu. Dar și nouă ne este greu. Nu putem să vă ajutăm mereu. Trebuie să găsiți și dumneavoastră soluții.

A urmat o tăcere grea.

— Adică ne lași baltă? După tot ce am făcut pentru voi?

Am simțit un nod în gât.

— Nu vă las baltă. Dar trebuie să înțelegeți că și noi avem limitele noastre.

A doua zi, Lidia a venit la noi acasă fără să anunțe. A intrat val-vârtej și a început să plângă:

— Cum poți fi atât de rece? Tu nu ai mamă? Dacă ar fi mama ta în locul meu?

Am încercat să-i explic că nu e vorba de lipsă de iubire sau respect, ci de faptul că nu mai putem duce totul pe umeri. Dar Lidia nu voia să audă nimic.

Radu stătea în pragul ușii, neputincios.

— Spune-i tu, Radu! Spune-i că nu putem!

Dar el tăcea. Îl vedeam cum se zbate între două lumi: loialitatea față de părinți și responsabilitatea față de familia noastră.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Radu era tot mai absent, eu tot mai nervoasă. Fetița noastră, Mara, mă întreba:

— Mami, de ce ești tristă?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani povara conflictelor dintre adulți?

Într-o seară, după ce Mara a adormit, l-am luat pe Radu de mână:

— Radu, dacă nu punem limite acum, o să ne pierdem pe noi. O să ajungem doi străini care trăiesc doar ca să mulțumească pe alții.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Îmi pare rău… N-am știut că te doare atât de tare.

A fost pentru prima dată când am simțit că mă ascultă cu adevărat.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am stabilit împreună cu socrii că îi vom ajuta doar atunci când chiar e o urgență și doar cu cât putem. Relația cu ei s-a răcit o vreme, dar am început să respir din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Dar când o văd pe Mara râzând sau când îl simt pe Radu aproape de mine fără povara vinovăției între noi, știu că am ales corect.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre ele au curajul să spună „ajunge”? Ce credeți — e egoism sau e iubire față de propria familie?