Între luxul pierdut și lupta pentru supraviețuire: Povestea mea

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Irina! Ai avut totul la picioare și te-ai ales cu… asta!
Vocea mamei răsună ca un ecou în bucătăria noastră mică, unde abia încape masa pe care am pus două farfurii cu supă de cartofi. Mă uit la ea, la hainele scumpe, la parfumul care umple încăperea, și simt cum mă strânge ceva în piept. Mihai, soțul meu, tocmai a ieșit pe ușă, cu ochii în pământ. Nu mai are putere să răspundă.

— Mamă, te rog… Nu mai spune asta. Mihai muncește cât poate. Știi că nu e ușor cu Vlad…
— Vlad! Mereu Vlad! Dacă nu era el, poate aveai și tu o viață normală. Dar ai ales să te sacrifici pentru un copil bolnav și pentru un bărbat care nu știe să-și întrețină familia!

Mă doare fiecare cuvânt. Vlad e fiul nostru, are șase ani și e autist. Nu vorbește decât rar, iar lumea lui e plină de reguli pe care doar el le înțelege. De multe ori îl găsesc stând ore întregi lângă fereastră, privind la copacii din fața blocului. Când îl iau în brațe, simt că tot universul meu se strânge în jurul lui.

Mama nu a acceptat niciodată diagnosticul lui Vlad. Pentru ea, totul e o rușine: sărăcia noastră, boala copilului, faptul că Mihai nu are o slujbă „adevărată”. A lucrat la o fabrică de mobilă până s-a închis, apoi a făcut orice: a cărat mobilă pentru vecini, a vândut legume în piață, a reparat instalații. Orice ca să nu ne lipsească pâinea.

— Irina, tu nu vezi că te trage în jos? Dacă ai fi ascultat de mine și te-ai fi măritat cu Radu…

Radu! Îmi vine să râd amar. Radu era băiatul avocatului din oraș, mereu cu nasul pe sus, mereu gata să-ți spună cât valorezi după ce mașină conduci. Dar mama îl adora. Pentru ea, el era biletul meu spre o viață „ca lumea”.

— Mamă, eu l-am ales pe Mihai pentru că m-a iubit când nu aveam nimic. Și pentru că nu m-a judecat niciodată.
— Da? Și unde te-a adus iubirea asta? Într-un apartament de două camere, cu un copil bolnav și un bărbat care vine acasă rupt de oboseală și fără bani!

Nu mai pot. Mă ridic de la masă și mă duc la Vlad. Îl găsesc pe covor, aranjând mașinuțele după culoare. Îl privesc cum se concentrează și simt o liniște ciudată. Pentru el, lumea e simplă: roșu lângă roșu, albastru lângă albastru. Fără reproșuri, fără așteptări imposibile.

În seara aceea, Mihai vine acasă târziu. Îl văd cum se uită la mine, cu ochii roșii de oboseală.

— A fost mama aici?
— Da…
— Ce-a mai zis?
— Ce zice mereu. Că nu ești destul de bun pentru mine.

Mihai oftează și se lasă pe canapea.

— Irina… Nu mai pot. Am încercat tot ce-am putut. Poate ar trebui să plec… Să vă las pe tine și pe Vlad cu ea. Poate vă va fi mai bine fără mine.

Mă năpustesc spre el și îl iau în brațe.

— Să nu mai spui asta niciodată! Fără tine n-am fi nimic. Tu ești singurul care mă ține pe linia de plutire.

Plângem amândoi în tăcere. În camera cealaltă, Vlad bate ritmic cu o mașinuță de podea.

A doua zi dimineață primesc un telefon de la mama:

— Irina, am vorbit cu Radu. Zice că te poate ajuta să-ți găsești un loc de muncă la biroul lui. Dar trebuie să-l lași pe Mihai. Nu poți merge mai departe cu el.

Închid telefonul fără să răspund. Mă uit la Vlad care îmi zâmbește timid și simt cum mă apasă toată greutatea lumii.

Seara îi spun lui Mihai despre telefon.

— Și ce-ai să faci? mă întreabă el cu voce stinsă.

— O să rămân aici. Cu tine și cu Vlad. Nu vreau altceva.

În zilele următoare mama nu mai sună. Trecem printr-o perioadă grea: facturile se adună, Mihai se îmbolnăvește de la muncă și trebuie să stea acasă două săptămâni. Banii se termină repede. Merg la magazin cu ultimii lei și cumpăr doar pâine și lapte.

Într-o zi, când mă întorc acasă, găsesc un plic sub ușă: „Pentru Vlad”. În el sunt 500 de lei și un bilet: „Sper să-l ajuți mai bine decât am făcut-o eu.” E scrisul mamei mele.

Plâng mult în acea noapte. Nu știu dacă e un început de împăcare sau doar un gest de milă. Dar pentru prima dată simt că poate mama începe să-l vadă pe Vlad ca pe nepotul ei, nu ca pe o povară.

Viața noastră merge înainte între lipsuri și mici bucurii: când Vlad spune „mama” clar pentru prima dată sau când Mihai găsește un nou job la o firmă de curățenie unde e respectat pentru prima dată după mult timp.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerile corecte sau dacă am greșit undeva pe drum. Dar când îl văd pe Vlad râzând sau pe Mihai ținându-mă de mână seara târziu, știu că aici e locul meu.

Oare câți dintre noi trăim între așteptările părinților și realitatea vieții noastre? Câți avem curajul să alegem dragostea în locul aparențelor? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…