Între mama-soacră și adevărul meu: Cum am ales să-mi recâștig viața

— Camelia, iar ai pus prea multă sare în ciorbă!
Vocea doamnei Viorica răsuna tăios din bucătărie, iar eu, cu lingura încă în mână, simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, ignorând totul. Era o seară obișnuită în apartamentul nostru din Ploiești, dar pentru mine fiecare cină era un examen pe care nu-l treceam niciodată.

— Las-o, mamă, nu toată lumea gătește ca tine, a murmurat el fără să ridice privirea.
— Da’ nici nu se străduiește! a continuat ea, aruncându-mi o privire ascuțită.

Așa arătau serile mele de aproape șapte ani. M-am măritat cu Radu la douăzeci și patru de ani, plină de speranță și visuri. El era calm, blând la început, dar mereu legat ombilical de mama lui. Doamna Viorica a intrat în viața noastră ca un taifun: ne-a ajutat cu banii pentru avansul la apartament, dar prețul a fost prezența ei constantă și controlul asupra fiecărui detaliu din viața noastră.

La început am crezut că exagerez. „E normal să fie protectoare”, îmi spuneam. Dar curând am realizat că orice decizie – de la culoarea perdelelor până la ce mâncăm la cină – trebuia aprobată de ea. Radu nu vedea nicio problemă: „Las-o, Camelia, știe ea mai bine.”

Într-o duminică dimineață, când încercam să mă bucur de o cafea pe balcon, Viorica a intrat val-vârtej:

— Camelia, ai uitat să uzi florile! Și iar ai lăsat geamul deschis la baie! Nu știu cum te descurcai acasă la tine…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata îmi spunea mereu: „Fata tatii, să nu lași pe nimeni să te calce în picioare.” Dar aici eram eu, incapabilă să spun ceva. Îmi era teamă că dacă răspund, Radu va fi supărat. Și oricum, el îi lua mereu apărarea.

Au urmat luni întregi de mici umilințe: observații despre hainele mele („Nu ți-ar sta mai bine cu altceva?”), despre prietenele mele („Nu-mi place fata aia cu care ieși”), despre faptul că nu avem încă un copil („Poate ar trebui să mergi la doctor”).

Într-o seară, după ce Radu a plecat cu prietenii la bere și eu am rămas singură cu Viorica, am izbucnit:

— Doamnă Viorica, vă rog frumos… simt că nu mai pot. Mă simt ca o musafiră în propria casă.

Ea s-a uitat la mine cu un zâmbet rece:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca. Eu doar vreau ce e mai bine pentru băiatul meu.

Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață, Radu m-a găsit cu ochii umflați:

— Ce-ai pățit?

— Nu mai pot, Radu… Nu mai pot trăi așa.

A oftat și mi-a spus că exagerez. „Mama e doar grijulie.”

Atunci am început să mă gândesc serios la divorț. Dar mi-era frică. Ce va zice lumea? Ce vor spune părinții mei din Buzău? Cum o să mă descurc singură?

Am început să merg la psiholog pe ascuns. Doamna Lidia m-a ajutat să văd cât de mult mă pierdusem pe mine însămi. Mi-a spus: „Camelia, nu ești egoistă dacă vrei să fii fericită.”

Într-o zi, după o ceartă urâtă – Viorica mă acuzase că i-am pierdut o brățară veche (pe care o găsise ulterior în sertarul ei) – am făcut ceva ce nu credeam că voi avea vreodată curajul să fac. Mi-am făcut bagajele și am plecat la o prietenă.

Radu m-a sunat disperat:

— Unde ești? Mama plânge! Cum poți să ne faci asta?

— Radu, eu nu v-am făcut nimic. Eu doar încerc să trăiesc fără să fiu umilită zilnic.

Au urmat zile grele. Mama mea a venit la Ploiești să mă vadă:

— Fata mea, nu te întoarce dacă nu simți că poți fi tu însăți acolo.

Am plâns în brațele ei ca un copil. Apoi am început să caut un apartament mic de închiriat și mi-am găsit un job nou la o librărie.

Radu a venit după două săptămâni cu flori:

— Hai acasă, mama promite că se schimbă.

L-am privit în ochi și am văzut același băiat speriat care nu putea trăi fără aprobarea mamei lui.

— Nu pot, Radu. Poate într-o altă viață…

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai am momente când mă întreb dacă am făcut bine. Dar acum mă trezesc dimineața fără nod în gât și fără teamă de reproșuri. Am prieteni noi, citesc mult și uneori mă plimb singură prin parc fără să dau socoteală nimănui.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă în umbra unei soacre sau a unui soț incapabil să le apere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și asculte inima.