Între noi și bani: Povestea unei iubiri de soră sfâșiate

— Nu pot să cred că ai ajuns să vorbești așa cu mine, Ioana! Ai uitat cine ți-a fost alături când ai avut nevoie?

Vocea Ancăi răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și dezamăgire. Eu, Ioana, stăteam în fața ei, cu palmele strânse în poală, încercând să-mi adun curajul să-i răspund fără să izbucnesc în plâns.

— Nu e vorba că am uitat, Anca. Dar nu pot să accept să mă tratezi ca pe o străină doar pentru că tata a lăsat casa pe numele meu. N-a fost decizia mea!

Anca a izbucnit într-un râs amar, aproape isteric.

— Nu a fost decizia ta? Dar ai acceptat-o fără să clipești! Ai venit aici, ai schimbat yala, nici măcar nu m-ai întrebat dacă am nevoie de ceva din camera mea. Totul e al tău acum, nu?

M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge gâtul. Am privit pe geam, la copacii goi din curte, la banca pe care stăteam amândouă când eram mici și visam la o viață mai bună. Atunci nu știam că viața mai bună poate veni cu prețul iubirii dintre surori.

— Nu vreau casa asta dacă te pierd pe tine, Anca. Dar nici nu pot să schimb ce s-a întâmplat. Tata a scris testamentul fără să mă întrebe.

— Și tu chiar crezi că nu știa ce face? Mereu te-a iubit mai mult. Mereu tu ai fost fata lui preferată. Eu eram doar aia care trebuia să muncească, să aibă grijă de el când era bolnav. Tu erai la București, la facultate, eu spălam podelele și îi aduceam medicamentele.

M-am apropiat de ea, dar s-a tras înapoi ca și cum aș fi vrut să-i fac rău.

— Anca, știu că ți-a fost greu. Știu că ai sacrificat mult pentru el… și pentru mine. Dar nu pot să dau timpul înapoi. Dacă vrei casa, ți-o dau. Nu vreau nimic din ce ne poate despărți.

— Nu e vorba doar de casă! E vorba de tot ce s-a adunat între noi. De fiecare dată când ai plecat fără să te uiți înapoi. De fiecare Crăciun când veneai cu cadouri scumpe și credeai că asta compensează lipsa ta.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Cuvintele ei erau ca niște cuțite răsucite în răni vechi, pe care le credeam vindecate. Am încercat să-mi găsesc vocea.

— N-am știut că te doare atât de tare… Poate am fost egoistă. Poate m-am ascuns după scuzele mele și am crezut că totul se va rezolva de la sine.

Anca s-a uitat la mine cu ochii roșii de lacrimi.

— Știi ce e cel mai rău? Că nici nu mai știu dacă te iubesc sau dacă te urăsc pentru tot ce s-a întâmplat.

Am tăcut amândouă o vreme. Afară începea să ningă ușor, iar liniștea dintre noi era mai grea decât orice ceartă. Mi-am amintit cum ne jucam în zăpadă când eram mici, cum ne promiteam că nu ne vom despărți niciodată, indiferent ce s-ar întâmpla.

— Anca… dacă aș putea să schimb ceva, aș face-o fără să clipesc. Dar nu pot decât să-mi cer iertare și să sper că într-o zi vei putea să mă ierți.

Ea a oftat adânc și a privit spre fereastră.

— Poate… Poate într-o zi. Dar acum nu pot. Prea multe s-au adunat între noi. Prea multe nopți nedormite, prea multe vorbe nespuse.

Am plecat din casa copilăriei cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre gară, am trecut pe lângă școala unde mergeam împreună, pe lângă magazinul unde ne cumpăram gogoși din banii strânși cu greu. Fiecare colț din orașul nostru era plin de amintiri cu noi două — două surori care credeau că nimic nu le poate despărți.

Ajunsă acasă, în apartamentul meu mic din București, m-am prăbușit pe canapea și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă banii chiar valorează mai mult decât dragostea dintre frați sau dacă orgoliul nostru e cel care ne-a distrus.

În zilele următoare am încercat să o sun pe Anca, dar nu mi-a răspuns niciodată. Mama noastră murise demult, iar tata plecase fără să lase în urmă decât un testament și o rană adâncă între noi.

La serviciu nu mă puteam concentra. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, dar nu aveam puterea să le spun adevărul: că mi-am pierdut sora pentru o casă care nici măcar nu-mi trebuia.

Într-o seară, după o zi grea la birou, am găsit un mesaj de la Anca: „Nu știu dacă pot să te iert acum. Dar vreau să cred că într-o zi vom putea vorbi fără să doară atât de tare.”

Am plâns din nou — dar de data asta lacrimile erau altfel. Erau lacrimi de speranță că poate, cândva, vom reuși să trecem peste tot ce ne-a despărțit.

Mă întreb: câte familii se destramă din cauza banilor? Câte surori ajung străine pentru că nu au avut curajul să spună ce simt la timp? Oare există vreo cale de întoarcere atunci când orgoliul și vechile răni par de netrecut?