Între pereți prea strâmți: Povara celor trei generații

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsună din bucătărie, spartă de oboseală și frustrare. Mă opresc în pragul ușii de la baie, cu mâinile tremurând pe clanță. Îmi țin respirația, încercând să nu izbucnesc din nou în plâns. Dincolo de peretele subțire, aud pașii grăbiți ai lui Vlad, fiul meu, și chicotitul lui Radu, nepotul meu de șapte ani.

Mă așez pe marginea căzii, cu genunchii la piept. Îmi lipesc palmele reci de obraji și încerc să-mi domolesc sughițurile. În apartamentul nostru de 55 de metri pătrați, fiecare sunet e o invazie. Fiecare ceartă, fiecare râs, fiecare suspin se amestecă în aerul greu, ca o ceață care nu se ridică niciodată.

— Mamă, ai văzut untul? — Vlad bate ușor în ușa băii. — Ioana zice că iar am uitat să cumpăr.

Nu răspund. Nu pot. Mă simt vinovată că nu pot fi stâlpul pe care toți se sprijină. Când Vlad și Ioana au pierdut apartamentul lor din cauza ratelor prea mari, i-am primit aici fără să clipesc. „E pentru Kacper”, mi-am spus atunci, folosind numele polonez pe care l-au ales pentru băiat, ca să le fac pe plac. Dar acum mă întreb dacă nu cumva am greșit.

Seara, când toți se adună în sufragerie — care e și dormitorul meu — încerc să zâmbesc. Radu se joacă pe covor cu mașinuțele lui, Ioana stă cu ochii în telefon, iar Vlad încearcă să facă glume ca să destindă atmosfera.

— Mami, când o să avem și noi casa noastră? — mă întreabă Radu într-o zi, cu ochii mari și sinceri.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. — Curând, puiule. Curând… — îi spun, dar știu că minciuna asta mă va bântui toată noaptea.

În fiecare dimineață, mă trezesc înaintea tuturor ca să apuc să beau o cafea în liniște. Privesc pe geam la blocurile gri din cartierul nostru din București și mă întreb câte alte familii trăiesc așa, înghesuite între pereți prea strâmți pentru visele lor.

Ioana nu mă suportă. O simt în fiecare privire aruncată peste umăr, în fiecare oftat când intru în bucătărie. Odată am auzit-o vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai rezist aici! Parcă suntem la pușcărie… Elena se bagă peste tot, nu avem niciun pic de intimitate!

Am vrut să-i spun că nici eu nu mai am intimitate. Că nici eu nu mai pot respira. Dar m-am abținut. Sunt mama lui Vlad și bunica lui Radu — trebuie să fiu tare.

Într-o seară, după ce Radu adoarme pe canapea, Vlad vine la mine cu ochii roșii.

— Mamă… iartă-mă că te-am adus în situația asta. Știu că nu-ți e ușor.

Îl iau de mână și îi simt palma aspră de la muncile ocazionale pe care le tot schimbă. — Ești fiul meu. Pentru tine fac orice.

Dar adevărul e că mă simt prizonieră în propria casă. Nu mai am loc pentru mine însămi. Hainele mele stau înghesuite într-un colț de dulap; cărțile mele au fost mutate în cutii ca să aibă Radu loc pentru jucării. Seara, când toți dorm, mă strecor în baie și plâng în surdină ca să nu-i trezesc.

Într-o duminică dimineață, Ioana izbucnește:

— Nu mai pot! Vreau să plec! Vreau să am viața mea!

Vlad încearcă s-o liniștească, dar ea îl împinge ușor:

— Nu vezi că ne sufocăm aici? Nici măcar nu putem vorbi fără să ne audă cineva!

Radu începe să plângă și eu îl iau în brațe. Îi șoptesc la ureche povești despre păduri și zâne ca să-l liniștesc, dar știu că nu-l pot proteja de adevăr: familia noastră se destramă încet-încet sub presiunea spațiului prea mic și a viselor neîmplinite.

Într-o zi primesc vestea că apartamentul vecinului s-a eliberat. Mă gândesc: dacă am vinde tot ce avem și am face un credit împreună? Dar Vlad refuză categoric:

— Nu vreau să te bag în datorii la vârsta ta! O să găsesc eu ceva…

Dar timpul trece și nimic nu se schimbă. Ioana devine tot mai tăcută; Vlad tot mai absent; Radu tot mai trist.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Vlad și Ioana despre bani și lipsa spațiului, ies pe balconul micuț și privesc luminile orașului. Mă întreb dacă sacrificiul meu chiar a ajutat pe cineva sau doar a prelungit agonia tuturor.

Mâine va fi la fel: aceleași certuri despre cine spală vasele, aceleași reproșuri despre lipsa banilor, aceleași lacrimi ascunse în baie.

Oare cât poate rezista o familie când pereții devin prea strâmți pentru sufletele lor? Oare dragostea chiar poate supraviețui claustrării? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?