Între pereți străini: Povestea unei camere prea mici pentru visele noastre

— Ioana, iar ai lăsat jucăriile lui Radu în mijlocul camerei! a răsunat vocea lui Vlad, răgușită de oboseală și frustrare. M-am oprit din împachetat hainele ude pe calorifer și am privit spre colțul unde Radu își construise un fel de fort din perne și mașinuțe. Camera noastră — dacă pot să-i spun așa — era deja prea mică pentru trei suflete, darămite pentru visele unui copil.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vina lui Radu că nu avea loc să se joace. Nu era vina mea că nu aveam unde să punem lucrurile. Dar cine era de vină? Poate soarta, poate familia, poate… mama-soacră.

Totul a început acum doi ani, când mama lui Vlad a decis să-i dea apartamentul cu două camere lui Sorin, fratele mai mic al lui Vlad. „E mai tânăr, are nevoie să se așeze la casa lui”, a spus ea. Noi? Noi aveam deja un copil, dar se pare că asta nu conta. „Voi vă descurcați, sunteți mai responsabili”, mi-a spus într-o zi, cu zâmbetul acela fals care mă făcea să-mi doresc să țip.

— Vlad, nu mai pot! am izbucnit într-o seară, după ce Radu adormise înghesuit între noi pe canapea. — Nu e normal să trăim așa. Sorin stă singur într-un apartament cu două camere și noi ne sufocăm aici!

Vlad a oftat și s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, aceiași ochi pe care îi iubisem cândva pentru blândețea lor.

— Știu, Ioana. Dar ce vrei să fac? Mama nu vrea să audă de schimb.

— Să vorbești cu ea! Să-i spui că nu e drept!

A doua zi, l-am văzut cum își face curaj să o sune. Am ascultat conversația din bucătăria minusculă, cu inima bătându-mi nebunește.

— Mamă… nu crezi că ar fi mai bine ca noi să stăm în apartament? Radu are nevoie de spațiu…

— Vlad, nu începe iar! Sorin e mai mic, trebuie să-l ajutăm să se ridice. Voi sunteți bine acolo unde sunteți. Și-apoi, tu ai ales-o pe Ioana, nu eu!

Am simțit cum mă lovește fiecare cuvânt ca o palmă peste față. Am închis ochii și am încercat să nu plâng. Nu voiam ca Vlad să mă vadă slabă.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: dimineți grăbite în care ne împiedicam unii de alții prin cameră, prânzuri luate pe colțul mesei improvizate dintr-un raft vechi, seri în care încercam să-i citesc lui Radu povești fără să-l trezesc pe Vlad care adormea mereu înaintea noastră.

Într-o duminică, am mers la mama-soacră la masă. Sorin era acolo, relaxat pe canapea, povestind despre planurile lui de vacanță la mare cu prietena nouă. Am simțit cum mi se strânge inima de ciudă.

— Sorin, tu chiar ai nevoie de două camere? am întrebat fără să mă pot abține.

El a râs.

— Eh, una e pentru mine, una pentru… viitor! Cine știe?

Mama-soacră m-a privit tăios.

— Ioana, nu fi rea! Fiecare copil are nevoie de sprijinul familiei.

Am vrut să-i spun că și noi suntem copii ai familiei. Că și Radu e nepotul ei. Dar m-am oprit. Ce rost avea?

Seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am simțit invizibilă în propria familie. M-am întrebat dacă vreodată voi simți că aparțin cu adevărat aici.

Au urmat luni de zile în care am încercat să găsim soluții: am pus rafturi peste ușă, am vândut haine vechi ca să facem loc jucăriilor lui Radu, am dormit pe rând pe canapea ca să aibă el spațiu să se întindă. Am aplicat pentru un credit la bancă — ne-au refuzat: venit prea mic, garanții insuficiente.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Radu m-a întrebat:

— Mami, când o să avem și noi o cameră mare?

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit că mă sufoc de rușine și neputință.

Vlad a început să stea tot mai mult peste program la muncă. Eu am început să evit întâlnirile cu familia lui. Între noi s-a lăsat o tăcere grea ca plumbul.

Într-o seară, după ce Radu a adormit iar între noi doi pe canapea, Vlad m-a luat de mână.

— Ioana… iartă-mă că nu pot face mai mult.

Am plâns amândoi în liniște. Pentru visele noastre înghesuite între pereți străini. Pentru copilul nostru care crește fără spațiu pentru joacă sau pentru visare.

Uneori mă întreb: oare familia chiar înseamnă doar sânge? Sau ar trebui să însemne sprijin și dreptate? Oare voi simți vreodată că aparțin cu adevărat undeva?

Poate că mulți trec prin asta și nu spun nimic. Dar cât timp putem trăi așa — fără spațiu pentru sufletul nostru? Voi ce ați face în locul meu?