Între pereții care mă cunosc: Povestea unei mame și a fiului ei

— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai poți sta singură aici. E prea mult pentru tine, ești deja la o vârstă…

Vocea lui Vlad răsună în sufrageria care a văzut atâtea. Îl privesc cum se plimbă nervos printre rafturile cu cărți, cu mâinile în buzunare, evitând să mă privească în ochi. Îmi simt inima strânsă, ca și cum cineva ar încerca să-mi smulgă rădăcinile din pământul care m-a ținut vie atâția ani.

— Vlad, aici am crescut, aici am plâns și am râs. Cum să las totul?

El oftează, se oprește lângă fereastră și privește afară, spre blocurile cenușii ale cartierului Titan. De afară se aud țipetele copiilor care se joacă printre mașinile parcate. Îmi amintesc de Mihaela, sora lui Vlad, cum alerga desculță pe alee, cu genunchii juliți și obrajii roșii de la joacă.

— Mamă, nu mai e ca înainte. Tu nu vezi? Liftul se strică mereu, vecinii s-au schimbat, nu mai cunoști pe nimeni. La mine ai avea camera ta, ai fi aproape de nepoți…

Mă uit la masa din bucătărie, unde încă mai păstrez fața de masă brodată de mama mea. Aici am băut ceaiuri fierbinți în nopțile lungi de iarnă, aici am stat cu capul în mâini când tata a murit. Fiecare colț are povestea lui: dulapul din hol ascunde încă rochiile Mihaelei pe care nu am avut curaj să le dau, iar pe pervazul ferestrei stau ghivecele cu mușcate pe care le udam împreună cu soțul meu, Ion.

— Vlad, tu știi ce înseamnă să-ți lași casa? Nu doar pereții ăștia… Tot ce sunt eu e aici.

El ridică vocea, frustrat:

— Mamă! Nu e vorba doar despre tine! Eu nu pot să vin mereu când ai nevoie! Dacă ți se face rău? Dacă cazi?

Îmi mușc buza. Știu că are dreptate. Am avut deja două căzături anul trecut. Dar nu pot să-i spun cât de tare mă doare gândul că aș putea să plec și să las totul în urmă. Mă simt ca o fantomă care bântuie printre amintiri.

În noaptea aceea nu dorm. Mă plimb prin casă pe întuneric, atingând mobila veche, fotografiile îngălbenite de pe pereți. Îl văd pe Ion zâmbind dintr-o ramă veche; îl aud pe Vlad copil chicotind în camera lui. Miroase a cafea și a pâine prăjită – mirosuri care nu vor mai fi niciodată la fel altundeva.

A doua zi dimineață, primesc un telefon de la Mihaela. E plecată în Cluj de ani buni, dar vocea ei e caldă:

— Mamă, Vlad mi-a spus ce vrea să faci… Tu ce simți?

— Mihaela, nu pot… Nu pot să plec. Parcă m-aș dezrădăcina.

— Dar dacă ai fi mai aproape de noi? Să nu mai fii singură…

— Nu știu dacă singurătatea e mai grea decât dorul de acasă.

Mihaela tace o clipă.

— Mamă, tu ai făcut totul pentru noi. Poate acum e rândul nostru să avem grijă de tine.

Închid telefonul cu lacrimi în ochi. Mă simt prinsă între două lumi: una a trecutului care mă ține captivă și una a viitorului care mă sperie.

În zilele următoare, Vlad vine tot mai des. Îmi aduce pliante cu agenții imobiliare, vorbește despre prețuri și mutări ca și cum ar fi vorba despre o excursie la mare. Eu îl ascult absentă, privind la mobila veche și la covorul persan cumpărat cu greu după Revoluție.

Într-o seară, după ce Vlad pleacă trântind ușa supărat, mă așez pe canapea și privesc tavanul scorojit. Îmi amintesc cum am stat aici cu Ion în noaptea cutremurului din ’77, ținându-ne copiii strâns la piept. Cum am petrecut Revelioane cu vecinii care acum nu mai sunt sau s-au mutat la copii prin străinătate.

Odată cu fiecare discuție cu Vlad, simt cum zidurile casei se strâng tot mai tare în jurul meu. Parcă mă sufocă gândul că într-o zi va veni cineva străin aici și va arunca tot ce am iubit la gunoi.

Într-o duminică dimineață, Vlad vine cu soția lui, Andreea. Ea încearcă să fie blândă:

— Doamnă Elena, ne-ar plăcea să fiți aproape de noi… Copiii vă duc dorul.

Îi privesc pe toți trei: Vlad tensionat, Andreea zâmbitoare forțat și pe mine – o femeie bătrână prinsă între două lumi. Mă ridic încet și le spun:

— Poate că aveți dreptate… Poate că e timpul să las casa asta să trăiască alte povești. Dar cum să-mi iau rămas bun de la mine însămi?

Vlad mă ia în brațe pentru prima dată după mult timp. Simt cum îi tremură mâinile.

— Mamă… Nu vreau să te rănesc.

— Știu… Dar uneori dragostea doare cel mai tare.

În seara aceea scriu o scrisoare pentru mine însămi: „Elena, ai fost puternică. Ai crescut doi copii frumoși aici. Ai iubit și ai pierdut. Poate că e timpul să pleci mai departe.”

Dar când sting lumina și mă întind în patul vechi de lângă fereastră, mă întreb: oare chiar putem lăsa vreodată în urmă locurile care ne-au definit? Sau ne vor urmări mereu, ca niște umbre blânde?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?