Între Rugăciune și Răzbunare: Povestea Moștenirii Care Ne-a Despărțit

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să stau aici, să mă uit cum mama se stinge și tu doar numeri banii! Ți-ai făcut calculele, nu? Cât valorează fiecare zi în care nu-ți pasă?

Vocea mi-a tremurat, dar nu de frică. De furie. Era trecut de miezul nopții, iar în camera mică, cu miros de medicamente și ceai de tei, mama respira greu pe patul vechi. Sora mea, Sorina, stătea cu brațele încrucișate la ușă, cu ochii reci. De luni bune ne certam pe cine să aibă grijă de mama și, mai ales, pe casa bătrânească din satul nostru din Buzău. Tata murise de câțiva ani, iar moștenirea era singurul lucru care părea să ne mai lege — sau să ne despartă definitiv.

— Nu e vorba de bani, Maria! Dar tu nici măcar nu ai familie, nu ai copii. Eu am trei guri de hrănit! Cum să nu mă gândesc la viitorul lor?

Am simțit cum mă arde fiecare cuvânt. Eu eram cea care rămăsese acasă, care renunțase la tot ca să aibă grijă de mama. Sorina venise doar la sărbători sau când avea nevoie de ceva. Dar acum, când se vorbea despre acte și testament, era prezentă la fiecare discuție.

În acea noapte am ieșit afară, în curte. Cerul era plin de stele, dar eu nu vedeam decât întuneric. M-am așezat pe banca veche și am început să plâng. Nu pentru mine, ci pentru mama — prinsă între două fiice care nu mai știau să se iubească.

A doua zi dimineață, preotul satului a venit să-i aducă mamei împărtășania. L-am privit cum îi ținea mâna și îi șoptea rugăciuni. După ce a ieșit din cameră, m-a privit lung.

— Maria, Dumnezeu ne încearcă prin cei dragi. Nu lăsa răutatea să-ți întunece sufletul. Roagă-te pentru pace.

Am dat din cap fără convingere. Cum să mă rog când simțeam că totul se destramă? Dar în noaptea aceea am îngenuncheat lângă patul mamei și am spus prima rugăciune sinceră după mult timp:

„Doamne, dă-mi putere să iert. Să nu urăsc pe sora mea. Să găsesc o cale.”

Zilele au trecut greu. Mama se stingea încet, iar eu și Sorina ne evitam cât puteam. Vecinii șușoteau că ne vom bate pe casă ca două ciori pe o bucată de carne. Unchiul Vasile a venit într-o zi beat și a urlat că „fetele astea o să vândă tot și-or să plece la oraș!”

Într-o seară, mama a deschis ochii și m-a prins de mână:

— Maria… nu lăsa casa asta să vă despartă. E doar lut și lemn. Voi sunteți sângele meu.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am chemat-o pe Sorina și am stat amândouă lângă patul ei până dimineața. Mama s-a stins cu zâmbetul pe buze.

După înmormântare, tensiunea a atins apogeul. Notarul a venit cu actele. Sorina voia jumătate din casă — „e dreptul meu!” — iar eu simțeam că tot sacrificiul meu nu valorează nimic.

— Maria, nu vreau scandal — mi-a spus notarul într-o parte — dar dacă nu vă înțelegeți, va trebui să vindeți casa.

În acea noapte am mers la biserică. Era pustiu. M-am așezat în genunchi și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

— Doamne… dacă asta e crucea mea, ajută-mă s-o duc fără ură.

A doua zi am chemat-o pe Sorina la o cafea.

— Sorina… hai să facem cum vrei tu. Ia-ți partea ta. Dar te rog… nu vinde casa străinilor. Las-o să rămână în familie.

Sora mea s-a uitat la mine lung, cu ochii umezi pentru prima dată după mult timp.

— Maria… eu n-am vrut decât să știu că nu m-ai uitat. Că încă suntem surori.

Ne-am îmbrățișat plângând ca două copile pierdute.

Am decis împreună: eu voi rămâne în casă, iar Sorina va primi partea ei din economiile mele și din ce voi reuși să strâng în timp. Nu a fost ușor — au urmat ani de muncă și sacrificii — dar am păstrat casa și legătura dintre noi.

Acum, când privesc înapoi, știu că fără credință și rugăciune n-aș fi reușit să trec peste acea perioadă neagră. Familia e mai importantă decât orice moștenire.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă pentru o bucată de pământ? Merită oare să pierzi un frate sau o soră pentru niște acte?

Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să iertăm.