Între Tata și Soț: Douăzeci de Luni de Tăcere

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să-l aud pe tatăl tău spunând că nu sunt bună de nimic! Am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Ploiești. Radu stătea în ușă, cu mâinile în buzunare, privindu-mă neputincios. Era a treia oară în luna aceea când domnul Ilie, socrul meu, venise la noi și găsise ceva de criticat: ba mâncarea prea sărată, ba casa prea dezordonată, ba faptul că nu avem încă un copil după trei ani de căsnicie.

— E tata, Livia… Știi cum e el. Nu vrea să rănească, doar… așa s-a obișnuit să vorbească.

— Nu! Nu mai accept! Dacă tu nu-i spui nimic, o să-i spun eu!

A doua zi, când domnul Ilie a venit cu plasa de mere din grădină și a început iar cu observațiile lui tăioase, am răbufnit. I-am spus că nu sunt servitoarea nimănui, că nu e casa lui și că nu mai accept să fiu tratată ca o străină. S-a ridicat brusc de la masă, cu ochii injectați de furie.

— Așa vorbești tu cu mine? După ce v-am ajutat cu banii la nuntă și v-am dat mobila din sufragerie?

— Nu banii contează, domnule Ilie! Respectul contează!

A plecat trântind ușa. Radu a rămas mut. În seara aceea nu am vorbit deloc. A doua zi, niciun telefon de la socru. Nici peste o săptămână. Nici peste o lună.

Au trecut douăzeci de luni de atunci. Douăzeci de luni în care Radu și cu mine am trăit între două tăceri: a lui față de tatăl lui și a mea față de trecutul care ne apăsa ca o piatră pe piept. La început mi s-a părut eliberator. Nu mai aveam parte de vizite neanunțate, de critici sau de priviri dezaprobatoare. Dar liniștea aceea s-a transformat încet într-o povară.

Radu s-a schimbat. Seara stătea mai mult la serviciu. Când venea acasă, se uita la televizor fără să spună nimic. Uneori îl surprindeam uitându-se la poza veche cu el și tatăl lui, la pescuit pe Olt.

— Îți lipsește?

— Nu știu… Poate… Dar nu pot să-l sun. Nu după tot ce s-a întâmplat.

Am încercat să vorbesc cu mama mea despre asta. Ea mi-a spus:

— Livia, tu ai făcut ce trebuia. O femeie trebuie să fie respectată în casa ei. Dar bărbații… ei țin altfel la părinți. Poate ar trebui să-l ajuți pe Radu să se împace cu tatăl lui.

Dar cum? Cum să fac asta fără să mă trădez pe mine însămi?

Într-o duminică, la biserică, l-am văzut pe domnul Ilie stând singur într-o strană. Avea părul mai alb și părea mai mic decât îl țineam minte. M-a privit scurt, apoi și-a coborât ochii. Am simțit un nod în gât.

Seara i-am spus lui Radu:

— L-am văzut pe tata tău la biserică.

— Și?

— Părea… singur.

Radu a oftat adânc.

— Știi ce mi-a zis odată? Că după ce a murit mama, n-a mai avut pe nimeni cu adevărat aproape. Poate de-asta e așa… dur.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. M-am întrebat dacă nu cumva am fost prea aspră. Dar apoi mi-am amintit toate serile în care plângeam după ce pleca el de la noi.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare domnului Ilie. I-am spus tot ce simțeam: cât m-au durut vorbele lui, cât mi-aș dori să fim o familie adevărată, dar și cât de mult îl iubesc pe Radu și cât îmi doresc ca el să fie fericit.

Nu mi-a răspuns niciodată la scrisoare. Dar peste câteva luni, când Radu a avut un accident ușor cu mașina și a ajuns la spital pentru investigații, domnul Ilie a venit primul la Urgențe. L-a îmbrățișat pe Radu fără să spună nimic. Pe mine m-a privit lung și a dat din cap scurt, ca un fel de salut împăcat.

De atunci au trecut alte câteva luni. Relația dintre noi e încă rece, dar măcar nu mai e tăcere totală. Uneori vine la noi și aduce merele din grădină, dar nu mai comentează nimic despre casă sau despre copii. Radu pare mai liniștit, dar între noi doi a rămas o rană care nu știu dacă se va vindeca vreodată complet.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine că am rupt tăcerea atunci sau dacă ar fi trebuit să rabd în continuare pentru liniștea familiei. Dar oare cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul?

Poate că fiecare familie are războaiele ei tăcute și fiecare femeie trebuie să-și găsească propria cale între respectul pentru sine și dragostea pentru cei dragi. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe grija pentru propria fericire?