Între Umbre și Speranță: Refugiul Mamei

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să respir în casa asta! — vocea Ioanei, sora mea mai mică, răsuna ca un ecou spart în bucătăria îngustă, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece. Mama stătea la masă, cu mâinile strânse pe cana ei veche, privindu-ne pe amândouă cu ochii umezi, dar încăpățânați.

— Nu exagerezi? Eu doar încerc să vă ajut! — a răspuns mama, vocea ei tremurând între furie și disperare. — După ce a murit mama mea, nu mai am pe nimeni… doar pe voi. Cum să nu vă protejez?

M-am uitat la ele, simțind cum mi se strânge stomacul. De luni de zile, casa noastră din Ploiești devenise un câmp de luptă. De când bunica s-a stins, mama s-a agățat de Ioana și de Radu, soțul ei, ca de o barcă de salvare într-o mare agitată. Îi suna din oră în oră, le verifica fiecare pas, le critica orice decizie. Ioana plângea aproape zilnic, iar Radu nu mai venea acasă decât târziu, prefăcându-se că are mult de lucru la service.

Eu eram fiica cea mare, Ilinca. Aveam 32 de ani și locuiam încă acasă, după ce divorțasem cu un an în urmă. Încercam să-mi reconstruiesc viața, dar atmosfera din familie mă trăgea înapoi în fiecare zi. Mă simțeam prinsă între datoria față de mama și nevoia de a-mi proteja sora.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești și blocul nostru mirosea a sarmale și a supă de găină, am auzit o ceartă aprinsă din camera Ioanei. Am intrat fără să bat la ușă.

— Nu mai suport! — țipa Ioana la Radu. — Mama nu mă lasă să respir! Azi mi-a spus că nu știu să gătesc și că sigur o să divorțezi de mine dacă nu mă schimb!

Radu tăcea, cu ochii în pământ. Am simțit cum mă cuprinde furia.

— Ajunge! — am strigat eu. — Trebuie să vorbim toți trei. Acum!

Ne-am adunat în sufragerie. Mama stătea pe canapea, cu o batistă mototolită în mână.

— Mamă, trebuie să încetezi! — am spus eu, încercând să-mi țin vocea calmă. — Ioana are nevoie de spațiu. Radu la fel. Și eu… și eu simt că mă sufoc aici.

Mama a izbucnit în plâns.

— Nu înțelegeți! După ce a murit mama mea… nu mai am pe nimeni! Dacă vă pierd și pe voi… ce rost mai are viața mea?

Am simțit un nod în gât. Știam cât a suferit după moartea bunicii. Dar nu puteam să o las să ne distrugă pe toți.

— Mamă, iubirea ta ne sufocă. Nu e vina noastră că te simți singură. Trebuie să găsești altceva care să-ți dea sens vieții.

A urmat o tăcere grea. Ioana plângea încet. Radu se uita la televizorul stins.

În zilele următoare, atmosfera a devenit și mai tensionată. Mama încerca să fie „mai bună”, dar nu reușea decât să se retragă în camera ei și să ne pedepsească cu tăceri lungi și priviri acuzatoare.

Într-o dimineață, Ioana mi-a spus că vrea să se mute cu Radu la chirie.

— Nu mai pot, Ilinca. O iubesc pe mama, dar dacă rămân aici o să mă pierd pe mine.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să-i spun mamei? Cum să o las singură?

În seara aceea, am stat cu mama la masă.

— Mamă… Ioana vrea să se mute.

A izbucnit iar în plâns.

— Toți mă părăsiți! Ce-am făcut atât de rău?

Am luat-o de mână.

— Nu te părăsim. Dar trebuie să înveți să trăiești și pentru tine. Să-ți găsești prieteni, un hobby… orice care să nu fie doar noi.

A fost cel mai greu moment din viața mea. S-o văd atât de fragilă, atât de pierdută… Dar știam că dacă nu punem limite acum, ne vom distruge cu toții.

Ioana și Radu s-au mutat după două săptămâni. Mama a intrat într-o depresie adâncă. Am stat lângă ea cât am putut, dar am început și eu terapia. Am realizat că nu pot salva pe nimeni dacă nu mă salvez întâi pe mine.

Au trecut luni grele. Mama a început să meargă la biserică, apoi la un club de lectură pentru pensionari. Încet-încet, a început să zâmbească din nou. Relația noastră s-a schimbat: nu mai suntem dependente una de alta, ci două femei care încearcă să se regăsească după ani de suferință și sacrificii inutile.

Uneori mă întreb: cât de mult din ceea ce numim „iubire” este doar frică? Și cât curaj ne trebuie ca să rupem lanțurile trecutului fără să ne pierdem sufletul?