Între uși închise și speranță: Povestea mea despre credință și iertare

— Mamă, nu pot să te primesc. E prea greu cu copiii, cu serviciul… Nu am loc.

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna în telefon ca o sentință. Stăteam pe banca din fața blocului, cu geanta la picioare și inima strânsă. Era noiembrie, frigul mușca din obraji, iar eu nu mai aveam unde să merg. După ce soțul meu, Gheorghe, a murit acum doi ani, casa noastră a fost vândută pentru a plăti datoriile lăsate în urmă. Am crezut că mă voi descurca, că mă vor ajuta copiii mei, dar m-am înșelat amarnic.

— Ioana, nu cer mult… Doar câteva zile, până găsesc ceva. Nu vreau să vă încurc.

— Nu pot, mamă. Vorbește cu Vlad, poate el poate să te ajute.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Vlad, băiatul meu cel mic, nu-mi răspundea de două zile. Știam că are probleme cu soția lui, că nu mă vrea aproape. M-am ridicat încet de pe bancă și am pornit spre biserica din cartier. Nu mai aveam alt loc unde să mă duc.

Pe drum, lacrimile mi se prelingeau pe obraji fără să le pot opri. Mă simțeam trădată, abandonată de propriii mei copii. Îmi aminteam cum îi legănam când erau mici, cum le făceam pachețelul pentru școală, cum îi țineam la piept când aveau febră. Acum eram o povară.

În biserică era cald și liniște. M-am așezat într-o strană și am început să mă rog. Nu pentru mine, ci pentru ei. Să le dea Dumnezeu liniște și inimă bună. Să-i ierte pentru ce-mi fac.

— Doamna Maria? Ce s-a întâmplat?

Părintele Doru m-a văzut plângând și s-a apropiat de mine. I-am spus totul printre suspine: despre moartea lui Gheorghe, despre casa pierdută, despre ușile închise ale copiilor mei.

— Nu sunteți singură, doamnă Maria. Dumnezeu vede și știe totul. Haideți la casa parohială, avem o cameră liberă pentru câteva nopți.

Am simțit că mi se ridică o piatră de pe suflet. În acea cameră micuță, cu pereți albi și o icoană la capul patului, am dormit pentru prima dată după multe nopți de nesomn. În fiecare seară mă rugam cu lacrimi să găsesc puterea să-i iert pe copiii mei.

Zilele treceau greu. Mergeam la cantina socială pentru o supă caldă și mă întorceam la biserică să ajut la curățenie sau la împărțit haine pentru cei nevoiași. Într-o zi, am găsit-o pe Ioana la ușa bisericii.

— Mamă… Am venit să te văd. Nu pot dormi noaptea de când mi-ai spus ce s-a întâmplat.

O priveam cum își frământa mâinile. Era palidă și ochii îi erau roșii de plâns.

— Ioana, nu te judec. Știu că ți-e greu. Dar eu sunt mama ta… Am nevoie doar de puțină dragoste.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău! Am fost egoistă… Soțul meu nu te vrea în casă, dar eu nu mai pot trăi cu vina asta.

Am simțit cum ceva se rupe în mine și se vindecă în același timp. I-am șters lacrimile și i-am spus:

— Te iert, fata mea. Dumnezeu ne încearcă pe fiecare după puterile noastre.

După acea zi, Ioana a început să mă viziteze des la biserică. Îmi aducea haine groase și mâncare caldă. Vlad însă nu a venit niciodată. Am aflat de la vecini că a plecat cu familia în Germania.

Într-o seară de Crăciun, părintele Doru m-a invitat să stau cu el și familia lui la masă. M-am simțit din nou parte dintr-o familie adevărată. Am povestit despre copilăria mea la țară, despre sărbătorile de altădată când toți eram împreună.

— Doamna Maria, Dumnezeu v-a dat o încercare grea, dar v-a dat și oameni buni în jur — mi-a spus părintele.

Am zâmbit printre lacrimi. În acea seară am înțeles că familia nu e doar sânge; e acolo unde găsești dragoste și înțelegere.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet mi-am găsit un rost: ajut la biserică, citesc copiilor din cartier povești după slujbă și mă rog pentru cei care trec prin ce am trecut eu.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă viața e pur și simplu nedreaptă uneori. Dar știu sigur că fără credință nu aș fi rezistat. Dumnezeu mi-a arătat că după fiecare ușă închisă există o fereastră deschisă spre speranță.

Oare câți dintre noi uităm să iertăm? Câți ne lăsăm orbiți de supărări și uităm cât de mult contează o vorbă bună sau o îmbrățișare? Poate că povestea mea va face pe cineva să-și sune mama chiar azi.