„Irina, de azi dormi în sufragerie” – Povestea unei mame care a devenit străină în propria casă

— Irina, de azi dormi în sufragerie. Camelia are nevoie de liniște, iar camera ta e mai aproape de baie. Așa a zis Vlad, fiul meu, într-o seară rece de noiembrie, fără să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se strânge inima, dar am tăcut. Ce puteam să spun? Că nu mai sunt stăpână nici măcar pe patul meu? Că am ajuns să fiu un bagaj mutat dintr-o cameră în alta?

Mi-am strâns câteva haine într-o sacoșă veche și am intrat în sufragerie. Mirosea a mobilă veche și a parfumul Cameliei, care se încăpățâna să pună odorizante peste tot. M-am așezat pe canapea și am privit tavanul. Am crescut doi copii singură, după ce Ionel, soțul meu, a murit într-un accident la combinat. Am muncit la croitorie zi și noapte, am cusut rochii pentru jumătate din oraș ca să nu le lipsească nimic lui Vlad și Anei. Acum Ana e plecată în Italia, nu mai răspunde la telefon decât rar, iar Vlad… Vlad e aici, dar parcă nu mai e al meu.

— Mamă, nu te supăra, dar Camelia are nevoie de spațiu. Știi cum e cu sarcina… trebuie să fie liniștită.

Așa mi-a spus Vlad a doua zi dimineață, când m-a găsit făcând cafeaua. Am zâmbit amar.

— Nu mă supăr, Vlad. Să fie bine pentru voi.

Dar în sufletul meu era furtună. Îmi aminteam cum îl țineam de mână când era mic și se temea de întuneric. Cum îi făceam supă când avea febră și stăteam lângă el toată noaptea. Acum eu eram cea care avea nevoie de cineva lângă ea.

Camelia mă privea mereu cu răceală. Nu-i plăcea cum gătesc, nu-i plăcea că pun prea mult zahăr în ceai sau că las televizorul deschis. Într-o zi am auzit-o vorbind la telefon:

— Nu mai pot cu bătrâna asta în casă! Parcă trăiesc cu o umbră…

Am simțit că mă prăbușesc. Am vrut să plec, dar unde? Casa asta e a mea, am muncit pentru ea o viață întreagă. Dar actele sunt pe numele lui Vlad acum, după ce m-au convins să fac succesiunea ca să nu plătim impozite mari.

— Mamă, e mai bine așa. Oricum tu nu mai ai nevoie de nimic… ai tot ce-ți trebuie aici cu noi.

Așa mi-a spus Vlad atunci. Dar acum simt că nu mai am nimic. Seara mă uit pe geam la luminile orașului și mă întreb unde am greșit. Oare am fost prea bună? Prea iertătoare? Prea prezentă?

Într-o duminică dimineață, când Camelia era la piață, Vlad a venit la mine cu o cafea.

— Mamă… știu că nu-ți e ușor. Dar trebuie să înțelegi că viața merge înainte. Noi avem nevoie de intimitate… poate ar trebui să te gândești să mergi la Ana o vreme.

Am simțit un nod în gât.

— La Ana? Nici nu știu dacă are loc pentru mine… Și tu? Tu chiar vrei să plec?

Vlad s-a uitat în pământ.

— Nu e vorba că vreau… dar Camelia… știi cum e ea…

Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Mi-am amintit de mama mea, cum mă certa când eram mică: „Să nu-ți lași niciodată copiii singuri pe lume!” Eu nu i-am lăsat niciodată. Dar acum ei mă lasă pe mine.

În zilele următoare am început să mă simt tot mai invizibilă. Camelia îmi reproșa orice: că nu spăl vasele bine, că uit lumina aprinsă la baie, că vorbesc prea mult la telefon cu vecina Ileana.

— Irina, te rog frumos să nu mai intri în bucătărie când gătesc eu! Ai tot timpul după.

Am început să evit bucătăria, să stau cât mai mult pe balcon sau să ies prin parc. Într-o zi m-am întâlnit cu doamna Maria, vecina de la trei.

— Ce faci, Irina? Pari abătută…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Maria m-a luat de mână:

— Suflet drag, nu ești singura! Și pe mine m-au dat copiii la o parte când s-au însurat… Parcă nu mai avem loc în viețile lor.

M-am simțit puțin mai bine știind că nu sunt singură în durerea mea. Dar tot nu aveam răspunsuri.

Într-o seară, când Camelia a venit acasă nervoasă și a început să țipe că am lăsat firimituri pe masă, Vlad a ridicat vocea la mine:

— Mamă! Nu poți fi puțin mai atentă? Camelia e însărcinată! Nu vezi că o stresezi?

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul definitiv.

— Vlad… eu nu mai sunt mama ta? Sau sunt doar o povară?

El n-a răspuns. S-a dus în dormitor și a trântit ușa.

În noaptea aceea am dormit îmbrăcată pe canapea, cu lacrimile curgându-mi pe obraz. M-am gândit la toți anii în care am fost acolo pentru ei. La toate sacrificiile făcute fără să cer nimic în schimb.

Acum mă întreb: oare dragostea de mamă chiar e fără margini? Sau vine o vreme când trebuie să ne gândim și la noi?

Poate că ar trebui să plec… Sau poate ar trebui să lupt pentru locul meu aici. Dar oare cine mă mai vrea cu adevărat?

Voi ce ați face în locul meu? E vina mea că am iubit prea mult?