„Irina, poți veni la tata?” – Cum un singur apel a schimbat totul

— Irina, poți veni la tata? Nu mai pot singur, a zis Sorin, vocea lui tremurând ușor la telefon. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar eu tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu gândul la ceaiul fierbinte pe care mi-l promisesem. Dar cuvintele lui Sorin au căzut peste mine ca o ploaie rece. Tata… Tata, care nu mă mai sunase de luni bune, care mereu avusese o vorbă aspră pentru mine și care, după moartea mamei, se închisese într-o tăcere apăsătoare.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea. — Nu mai poate merge bine, cade des, nu vrea să mănânce. Și… cred că are nevoie de noi. De tine, mai ales. Eu nu mai fac față.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce eu? De ce mereu eu trebuie să fiu cea care repară totul? Dar vocea lui Sorin era sinceră, disperată chiar. Și, în ciuda tuturor resentimentelor adunate în ani, am zis: — Vin mâine dimineață.

Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la copilăria noastră în apartamentul mic din cartierul Dacia, la certurile dintre tata și mama, la felul în care tata ridica vocea când nu-i convenea ceva. La cum Sorin fugea mereu din casă, iar eu rămâneam să adun cioburile. M-am întrebat dacă tata chiar are nevoie de mine sau dacă e doar o nouă încercare de a mă controla.

Dimineața am luat primul tren spre Ploiești. Pe drum, am privit pe geam la câmpurile ude și la satele cenușii. Mă simțeam ca un copil pedepsit care se întoarce acasă fără voie. Când am ajuns, Sorin mă aștepta în fața blocului. Avea cearcăne adânci și părea mai bătrân cu zece ani.

— Mulțumesc că ai venit, Irina. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.

Am urcat împreună scările vechi, cu miros de var și umezeală. În apartament era frig și întuneric. Tata stătea pe canapea, cu o pătură pe genunchi și ochii pierduți în televizorul mut.

— Bună, tată, am spus încet.

A întors capul spre mine și pentru o clipă am văzut o licărire de recunoaștere în ochii lui. — Ai venit… murmura el. — Da, am venit.

Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de drumuri la farmacie, discuții cu medicul de familie și încercări de a-l convinge pe tata să mănânce sau să se ridice din pat. Sorin venea seara după serviciu și ne certam aproape zilnic despre cine face mai mult sau mai puțin.

— Tu ai plecat la București și ne-ai lăsat aici! îmi arunca el într-o seară. — Tu ai rămas pentru că n-ai avut curaj să pleci! i-am răspuns furioasă.

Tata ne privea din fotoliu cu ochii goi. Uneori plângea în tăcere. Într-o noapte l-am auzit vorbind singur: — Dacă aș fi știut… Dacă aș fi putut schimba ceva…

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare neterminată de la mama către tata. „Nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea”, scria ea tremurat, „dar sper că într-o zi vei învăța să-ți iubești copiii fără să-i rănești.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plâns ore întregi cu capul pe masa din bucătărie.

Într-o seară, când îi dădeam tatei medicamentele, m-a prins de mână cu o forță neașteptată pentru trupul lui slăbit. — Irina… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Pentru tot ce n-am știut să-ți spun.

Am rămas împietrită. Toată furia mea s-a transformat într-o durere surdă. — Știu… am șoptit. Și mie îmi pare rău.

După câteva luni, tata s-a stins liniștit într-o dimineață friguroasă de martie. Eu și Sorin am stat unul lângă altul la căpătâiul lui, fără să spunem nimic. După înmormântare, am rămas în apartament până târziu, privind pozele vechi din cutia prăfuită.

— Crezi că ne-a iubit vreodată cu adevărat? m-a întrebat Sorin încet.

— Poate că fiecare iubește cum poate… am răspuns eu.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare cât din ceea ce suntem vine din rănile pe care le purtăm din copilărie? Putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu dorul și regretele? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu.